De mică voiam să ajung „la arte”. Influențată de albumele din bibliotecă, de colegii cu mult mai mari din trupa de teatru Corint (coordonată de Camelia Toma) și, probabil, de faptul că preferam – în loc să bat mingea prin cartier – să grifonez sau să asamblez tot felul de „instalații”, de pe vremea când nu percepeam ce poate însemna asta. Deși am început cu pianul, am ajuns la Liceul de Arte „Corneliu Baba” din Bistrița (secția grafică), continuând cu aceeași specializare la Facultatea de Arte și Design din Timișoara.

Ești responsabilă de identitatea vizuală a Casei de Editură Max Blecher. Povestește-ne puțin despre ceea ce înseamnă procesul din spatele creării unei ilustrații pentru coperta unui volum de poezie.

Totul a început cu ideea de a crea, pentru lucrarea de licență, un proiect de editură fictivă de poezie, neștiind că aceasta urma să devină, în scurt timp, cât se poate de palpabilă, atunci când am fondat Casa de Editură Max Blecher, alături de scriitorul Claudiu Komartin. De la început eram deranjată de aspectul acelor cărți de poezie care ar fi meritat să aibă o viziune grafică demnă de nivelul conținutului. Atunci când imaginea pentru copertă nu e creată și adaptată la atmosfera și la structura volumului (fie că e luată de pe site-uri cu stocuri de imagini, fie că este scoasă „din mapă”), sunt mari șanse să apară discordanțe grave. Așadar, atât eu, cât și artiștii colaboratori, încercăm să găsim un echilibru (sau, dacă vrei, un punct de întâlnire) între elementele de limbaj plastic și cele stilistice ale textului ilustrat.

Ai înființat în 2009 alături de Claudiu Komartin Institutul Blecher, despre care pot mărturisi din experiența personală că nu se rezumă doar la un club de lectură. Spune-ne puțin despre parcursul pe care l-a avut Institutul de la starea de concept și până în prezent.

Faptul că a ajuns să fie unul dintre cele mai frecventate evenimente de literatură contemporană din țară este în special meritul lui Claudiu, prin felul în care gândește aceste întâlniri sub tutela lui Max Blecher – pe care îl percepem în continuare ca pe un model posibil pentru scriitorii tineri din orice epocă. De la selecția invitaților, la felul în care se desfășoară evenimentele, Clubul de lectură Institutul Blecher rămâne un reper al scenei literare actuale și un loc în care își doresc să ajungă, „măcar o dată în viață”, atât scriitorii debutanți sau deja consacrați, cât și cititorii de cursă lungă. Pe lângă contribuția la chestiuni organizatorice, eu am insistat ca fiecare afiș să fie unic și să conțină aluzii la particularitățile textelor care urmează să fie citite, tocmai fiindcă fiecare eveniment în sine este cu adevărat memorabil, la fel cum este și fiecare invitat în parte. Astfel, cele 256 de ediții de până acum au primit o identitate vizuală singulară.

Instalațiile tale sunt un spectacol prin impactul lor și varietatea de materiale pe care le folosești în construcție. Cum alegi fiecare element care intră în compoziția unei instalații?

Urmăresc, în primul rând, ca lucrarea destinată unui volum de poezie să nu semene cu o alta din trecut și, așa cum am mai spus, să împrumute ceva din atmosfera acestuia. Chiar dacă identitatea vizuală a Casei de Editură Max Blecher și stilul „TOMAGRAPH” rămân recognoscibile, ilustrația ar trebui să aparțină în primul rând cărții de la textul căreia pornește. Materialele și obiectele găsite se pot repera, uneori, în versuri. Altele, prin tehnicile folosite în mod deliberat, ajung să nu mai poată fi identificate. Primesc deseori întrebarea „din ce ai făcut asta?” – refuz să răspund tocmai fiindcă nu materialul e important, ci felul în care instalația e percepută la prima întâlnire cu volumul și, mai important de atât, în urma lecturii integrale a cărții.

Explică-ne puțin despre proiectele de anul acesta, ai avut o expoziție la Diptych Art Space şi de asemenea eşti implicată în nocturnele de poezie organizate de ARCEN. Care este povestea din spatele lor?

Tocmai s-a încheiat expoziția TOMAGRAPH, curatoriată de Lina Țărmure, căreia îi mulțumesc că m-a convins, alături de alți prieteni, să expun pentru prima oară în București. Pe lângă evenimentele de deschidere și închidere de la Diptych Art Space [https://www.facebook.com/diptychartspace] (Plantelor 58), cred că cel mai emoționant moment din cadrul expoziției a fost întâlnirea cu cei paisprezece scriitori contemporani care au citit poeme din Toate zborurile au fost anulate de Adrian Diniș (2020), semnul la care te vei opri să bei apă de Aurel Onișor (2013) și Zidul de mătase de Constantin Virgil Bănescu (2011) – antologii publicate la Casa de Editură Max Blecher în colecția Plantații. La Nocturnele de Poezie Contemporană participăm an de an cu un stand al editurii sus-menționate, la invitația echipei ARCEN, care reușește să aducă împreună poeți, artiști și (surprinzător de numeroși) cititori, în spații neconvenționale.

În paralel, organizăm și „Cu Institutul Blecher prin București. Extindere în zonele cultural-perife(e)rice ale orașului”, ca parte din seria proiectelor câștigătoare a Burselor de idei „București RE:imaginat” pe care Primăria Capitalei prin ARCUB le implementează pe parcursul anului 2022.

Este mai puțin cunoscut faptul că ai preocupări și în zona scenografiei pentru evenimente. Povestește-ne puțin despre spectacolele marca Toma&Toma.

În trupa de teatru Corint, condusă pe drumul cel bun de Camelia Toma, aș putea spune că am debutat, nu doar pe scenă (ca actor amator sau muzician), ci mai ales ca artist vizual. Spectacolele și evenimentele marca Toma&Toma desfășurate prin Asociația Argument din Bistrița presupun o strânsă colaborare pe toate planurile. De ce Toma&Toma? Fiindcă „jucăm”, pe rând sau simultan, rolul de regizor, scenarist și scenograf (+ luminist, inginer de sunet, sufleor, om de serviciu etc.) pentru piesele de teatru pe care le gândim. Corint are în repertoriu piese cu liceeni și „oameni mari”, unii dintre ei actori profesioniști, prezentate în țară și în străinătate, în română sau în franceză. Din seria Toma&Toma face parte și trupa de teatru anOnimus, prin care am pus în scenă spectacole cu persoane private de libertate de la Penitenciarul din Bistrița.

Dacă ai avea posibilitatea să faci anumite schimbări în parcursul tău artistic, care ar fi acelea cu mintea de-acum?

Am cunoștințe care spun că nu m-am lăudat suficient, că am rămas prea mult timp „în umbră”. La expozițiile TOMAGRAPH am avut vizitatori care, deși erau familiarizați cu afișele sau cărțile noastre, descopereau cu uimire că: instalațiile sunt făcute de un singur artist, ilustrațiile NU sunt făcute pe calculator, imaginile NU sunt luate de pe platforme cu imagini contra-cost. Poate că am greșit puțin, dar cu un scop, zic eu, nobil: mai ales când e vorba de poezie, autorul ar trebui să fie în prim-plan, nu cei care oferă „servicii-suport-pentru-publicare”. Pot să trec în revistă ce am evitat: nu am participat la expoziții colective (nici nu mi-am dorit), nu am trimis – cu vreo două excepții – lucrări la concursuri (de cele mai multe ori fiindcă mi se părea nejustificată taxa de înregistrare), nu m-am înscris la burse sau rezidențe artistice (fiindcă mi se părea riscant să las de izbeliște editura pentru câteva luni sau fiindcă sunt prea convinsă că nu m-aș mai întoarce în țară), nu am vândut lucrări (nu îmi e ușor să le privesc separate de textele care stau la baza acestora, nici să mă despart de ele; și… pentru că, după ce mi s-a oferit un preț derizoriu la prima încercare de acest fel, am hotărât să spun categoric: „not for sale”). Din aglomerația de „nu”-uri se înțelege că, în ceea ce mă privește, tot ce e legat de creșterea „cotei artistice” a rămas în fundal. Ca urmare, continui să fac ceea ce unii ar considera „muncă de jos”, în loc să stau liniștită într-un atelier cu vedere spre mare/grădină/pădure/moarte, cu gândul doar la următoarea lucrare.

Ultima întrebare, deși este cea mai scurtă, este cea mai complexă. Ce înseamnă pentru tine a fi artist?

Sunt tentată să răspund cu „nu înseamnă nimic, e doar o denumire și atât” sau să generez o discuție care ar putea demonstra că toți locuitorii planetei/universului sunt artiști, începând cu cei nedeclarați/neidentificați :). Constat că în COR (Clasificarea Ocupațiilor din România) s-a desemnat codul 265102 pentru „artist plastic” și, chiar de anul acesta, codul 265111 pentru „artist multimedia”. În nomenclatorul autohton sunt folosiți termeni de tipul „gândire creativă”, „originalitate” și „dexteritate manuală/digitală” sau se vorbește despre cât de importante sunt, în contextul muncii, „utilizarea mâinilor pentru manevrarea, controlul sau simțirea obiectelor, instrumentelor sau butoanelor”.

În fișa postului din atelierul meu imaginar scrie (alb pe alb) că nu e vorba despre o meserie – cel puțin nu una care poate fi exercitată doar într-un anumit interval orar sau cu un termen-limită impus de către „terți” – și că vine la pachet cu anumite responsabilități sau, mai bine zis, porunci precum: nu lăsa rece privitorul/ascultătorul/cititorul/publicul; nu crea mereu de unul singur; nu repeta la nesfârșit aceleași idei/concepte/tehnici; privește (și minunează-te și de) ograda altor creatori din orice sferă artistică, contemporani sau „de demult”; mai cere, uneori, și părerea altora – tot tu decizi dacă o vei lua în considerare sau nu.