Expoziția „Shaving the Caterpillar” este mai mult decât o simplă expunere de lucrări de artă vizuală și instalații. Este vorba despre revendicarea unui trecut mai puțin cunoscut, dar dureros, din istoria feminină. Cum ai ajuns să studiezi acest subiect al medicinei experimentale asupra corpului femeilor în Europa modernă?

Proiectul Shaving the Caterpillar și-a căpătat forma vizuală în decursul unui an, în urma colaborării cu curatoarea Valentina Iancu, dar „fișele medicale” din istoria corpului feminin mă preocupă de ani buni. Astfel, încă din 2017, când eram în căutarea unei teme de doctorat, am început să mă apropii de acest subiect, pe care, pe măsură ce înaintez cu lucrarea scrisă, îl „disec” și îl documentez tot mai mult. Pot spune că în acest context întreg demersul meu teoretic și artistic e foarte anatomizat și aici mă refer la faptul că anatomia nu constituie doar subiectul, ci chiar metoda mea de lucru: intervențiile în straturile istoriei, privirea de tip raze X sau microscop asupra corpului femeii, analiza leziunilor și a traumatismelor, instrumentele artistice pe care nu arareori le resimt ca pe un instrumentar chirurgical, sunt aspecte care mă determină să compar artistul cu un medic legist și penelul cu un scalpelul. Însăși lucrarea pe care o scriu pentru doctorat poartă numele de autopsía, trimițând nu doar la practica medicinei legale, ci la un sens mai vechi al cuvântului, care etimologic are seminificația de “a vedea cu proprii ochi”!

Aceasta legătură strânsă cu medicina, cu aspirația de „a vedea cu proprii ochi“ provine pe de altă parte, la nivel narativ autobiografic, din chiar influența femeilor din familie. Mama mea, medic internist și prima doctoriță din Caransebes care a lucrat cu un ecograf, îmi dăruia încâ de când eram mica, cu acea înduioșătoare iresponsabilitate a omului de știință care vrea să-îi încurajeze progenitura să urmeze o cale similară, pense chirurgicale, stetoscoape, seringi, pansamente și ecografii din arhiva ei personală de cercetare. De la bunicile care m-au crescut – asistente medicale și infirmiere la secții de ginecologie și obstetrică – care vorbeau despre corpul feminin cu naturalețea și expertiza endoscopică specifică meseriei, am învățat că ginecologia, dincolo de a fi doar o ramură a medicinei, este în primul rând un tip de cunoaștere. Iar sensul ei grecesc tocmai asta exprimă, o gyne–logia, adică o stiință a cunoașterii femeii.

Ești artistă, dar și istoric de artă, și te ocupi de cercetare istorică. Cum trăiesc cele două ocupații în interiorul tău și cât de puternică crezi că este relația lor?

Pentru mine e de negândit o practică artistică fără cercetare, mai ales că în paralel lucrez literalmente și ca istoric de artă, cu un focus pe grafica secolelor 18 și 19. Diminețile le petrec ca artistă în atelier, după-amiezile ca cercetătoare în colecția de gravuri a Academiei de Arte din Berlin, iar în paralel îmi finalizez lucrarea de doctorat. Dacă tot vorbim de medici și straturi de piele: uneori compar in sinea mea poli-activitatea asta cu o personalitate de tip Dr. Jekyll and Mr. Hyde, ca în povestea lui Robert Stevenson. Însă în cazul meu dedublarea nu e toxică, ci hrănitoare. Istoria artei alimentează actualitatea artei mele. Iar capacitatea de a intreprinde o cercetare artistică sau de a scrie, de a lucra cu arhive, de a face conexiuni cu alte domenii de cercetare sau cu alte științe, e parte din profesia artistului modern și contemporan, care nu de puține ori rămâne ancorat în scris sau în arhive fără intenția de a „implementa” ceva, din moment ce insuși acel demers constituie „produsul artistic”. Și în fond, să nu uităm că acest tip de împletire între teorie și artă datează încă din secolul al 16-lea: Georgio Vasari, teoreticianul cu care debuteaza istoria artei europene, era si pictor. Foarte răscitat ca paradigmă de artist-teoretician preocupat de anatomie e exemplul leonardesc, dar daca nu ne lăsăm seduși doar de acesta, descoperim rapid și alte cazuri extrem de interesante. Pe mine mă preocupă la ora actuală artistele-anatomiste neglijate de către istoria artei, admirabile femei precum Anna Morandi Manzolini, o specialistă în arta disecției și in cea a modelajului în ceară, care devine în secolul al 18-lea o figură cheie a ceroplasticii europene, lăudată și admirată în rândurile colegilor ei bărbați.

Spune-ne puțin despre ceea ce vom vedea în expunere și despre procesul tău de lucru. De unde pornește ideea unei instalații sau unei sculpturi și care sunt materialele pe care le folosești cel mai des?

Expozitia e gandită să corespundă și din punct de vedere tehnic capitolelor științifice care o constituie. Avem într-o primă etapă desene cu trimitere la discursurile medicale și ilustrațiile din tratatele științifice de secol 17 și 18, desene care trasează o istorie a anatomiei feminine marcată de obsesiile doctorilor pentru aparatul ei reproducator. Direcția de vizualizare urmărește să arate cum medicii, care erau aproape exclusiv bărbați, au construit imaginea anatomică a femeii pornind de la uter, principalul marker de diferențiere între sexe, considerat a fi un organ capricios, capabil să stârnească “nebunie” și „devianțe” majore în comportamentul purtătoarelor lui. Tipul de linie pe care am dezvoltat-o pentru aceste desene este o linie „stiintifica”, care trimite la precizia si unduirile graficii gravate in lemn sau in metal.

Firul medical străbate apoi secolul Iluminismului, o perioadă ce a văzut prima reprezentare a scheletului feminin. Aici asistăm deci la momentul în care „al doilea sex” capătă o cutie toracică și o coloană vertebrală proprie, un moment important, pe care l-am marcat prin instalații realizate din piele artificială și metal. Pielea, cu conotațiile ei organice, e un material cu care am lucrat special pentru aceasta expoziție. Pentru a mă întoarce la metafora medicală: decupez, perforez, relipesc straturi de piele, asemeni unui chirurg. Aici specialitatea e mai degrabă ortopedia, care sesizează fracturi, relochează deplasări, resudeaza oase cu ajutorul componentelor metalice. Conform acestui procedeu ortopedic am înzestrat și lucrările cu elemente metalice.

Isteria este boala cu care au fost diagnosticate mii de femei, în secolul XIX, iar acest fapt se regăsește printre ideile pe care le explorezi în noul proiect. Cât de mult a fost vorba, privind aceste diagnostice anapoda date de medici exclusiv bărbați, despre neglijență sau nepăsare? Dar despre frică și oprimare?

Parcursul expozitiei accentuează momentul „isteriei”, indicat de lucrarea pentru care am folosit o cortină de teatru și care reprezintă în linii cusute cu fir metalic un atac de isterie: o femeie contorsionata în arc de cerc, într-un spasm aproape coreografic, care în viziunea medicilor francezi de la spitalul Salpêtrière întruchipa supremul simptom al isteriei. Cuvantul în sine făcea parte înca din vocabularul medical antic, hipocratic sș galenic, care prin ustera desemna uterul. Sub forma „vaporilor isterici” ne întâlnim cu acest fenomen și în secolul al XVIII-lea, dar pe-atunci aceasta suferință nu avea încă puterea de a-și încarcera „bolnavele”. Abia in secolul al XIX-lea se naște „isteria” isteriei. Incepand cu anii `80 ai secolului XX, numeroasele studii care s-au scris pe tema isteriei, foarte multe initiate de o revizuire feminista a istoriei medicinei, au demascat atât ficțiunea cât si samburele de adevar al acelei boli. E adevarat că existau multe femei care sufereau de diverse afecțiuni neuro-psihiatrice, pentru care medicii de azi ar folosi o terminologie foarte stufoasa. Dar tot atât de adevarăt e că și bărbații sufereau de aceleași afecțiuni. Isteria ca termen-umbrelă pentru o paletă de boli, isteria ca boală feminină prin excelență, cu cauze uterino-ovariene, e opera unui medic pe nume Jean-Martin Charcot, care și-a construit reputația mondiala pe această „descoperire” din care s-a străduit să facă o artă. Și ca să vă răspund la întrebare, da, în acest sens se poate vorbi de neglijență. Într-un excelent studiu dedicat materialului vizual al isteriei, Georges Didi-Huberman urmărește tehnicile lui Charcot de a-și consolida descoperirea, spectatcolele săptămânale la care aveau acces nu doar oamenii din domeniul medicinei (!), unde „profesorul” își prezenta pacientele favorite, acelea care, asemeni unor actrițe știau să demonstreze cel mai bine cum arată un atac de isterie. Și aici trebuie să amintim de mecanismele fricii aflate in spatele cortinei: majoritatea acestor femei, pe lângă faptul că nu erau ajutate ci dimpotrivă, si mai traumatizate în suferința lor, trebuiau să se mai și lupte pentru supraviețuire. Trăiau cu frica de a nu ieși din grațiile lui Charcot. Fiindcă a fi modelul pe care artistul-medic demonstra isteria, echivala cu a avea parte de o celulă și de mâncare mai bună într-un loc din care multe femei nu mai ieșeau niciodată.

Ce ți-ai dori cel mai mult să înțeleagă un bărbat după ce vizitează expoziția de la Mobius? Dar o femeie?

Lucrările mele aduc în discuție niște povești dureroase. Procesul meu artistic se bazează pe simbolizarea informațiilor dintr-o cercetare, care sunt într-adevăr șocante, dureroase și expunerea lor ar putea fi re-traumatizantă. Dar departe de a fi o expertiză științifică în sens medical, psihiatric, psihologic, etc., cercetarea mea este una artistică a istoriei care deschide un subiect, fără capacitatea sau pretenția de a-l epuiza.

Ma adresez tuturor identitatilor de gen în același fel. Acesta e și mesajul lucrării din oglindă, pe suprafața căreia am desenat, cu ajutorul țintelor metalice, conturul unui scaun ginecologic. Ceea ce privim ne privește astfel inapoi. Prin materialul folosit, fiecare privitor e parte din acel spatiu medical, ca examinator și examinat…

Totodata, privite din față, țintele care recompun un scaun ginecologic capătă și aspectul unei mari cicatrice. O operație sau o luptă a avut loc, așa cum sugerează și Valentina Iancu citand-o pe Barbara Kruger în textul expoziției. „Shaving the Caterpillar” vorbește de un moment istoric în care abia se contura un „al doilea sex” la orizont, iar faptul că în ziua azi putem vorbi de nu mai puțin de opt genuri, se datorează numeroaselor lupte care s-au dat pe „câmpul de bătălie al corpului”. Fiindcă, nu în ultimul rând, expoziția vorbeste și de corpul care se revoltă și căruia ii reușește să acționeze. Desenul cusut pe lucrarea-cortină care tronează în mijlocul galeriei Mobius nu reprezintă „atacul de isterie” al unei anonime, ci vorbeste despre Augustine – una din „istericele” favorite ale doctorului Charcot – care, deghizata în bărbat, reușește să scape din spitalul unde fusese internată ani de-a rândul.

Expoziția de la Mobius este prima ta expoziție personală în România. Ce urmează, pentru tine? Ne poți dezvălui un alt proiect la care lucrezi?

Am vorbit mai sus de cazul pacientei Augustine. Sunt într-o fază incipientă, dar continui să urmăresc și o cercetare mai amănunțită a altor exemple care au reușit să se sustragă manipulării medicale. Continuă să mă intereseze legătura strânsă între medicina și controlul socio-politic și țin să spun că această legătură mi-a fost semnalată întâia oară tot prin poveștile femeilor din familia mea. Mă mândresc cu faptul că in timpul regimului comunist mama mea a ajutat femei să facă întreruperi de sarcină în spital, în condiții sigure, în care viața nu le era pusă în pericol. Și știm cu toții că o arheologie a unor astfel de “mici” eroine, e indispensabilă oricărui proces de autopsiere a istoriei, oricărei tentative de a “vedea cu proprii ochi.”