Alexandru Ranga este un tânăr artist care locuiește și lucrează în capitală. I-am văzut din ce în ce mai des sculpturile în expozițiile din București, așa că am vrut să știm mai multe despre el. De la începutul său în sculptură, până la șobolanii, albinele și păsările pe care le creează din metal și care ne-au atras atenția în ultimii doi ani, artistul a povestit despre arta și practica sa într-un interviu pentru Propagarta.

Care este începutul poveștii tale cu sculptura?

Interesul pentru sculptură l-am avut de la o vârstă fragedă, sub forma unei curiozități lăuntrice față de ceea ce mă înconjoară. Mereu m-am întrebat cum sunt create obiectele pe care le puteam observa și atinge. Mi-am dorit foarte mult să pot să-mi creez propriul meu univers, construit de la zero.

Spune-ne puțin despre cum lucrezi…ce materiale folosești și care este procesul de lucru. Cât timp durează să termini o lucrare?

Lucrez într-un mod neconvențional. Încă de când am început să studiez sculptura am simțit că pot să îmi dezvolt o metodă personală de a lucra. Tot ce vedeam, spre exemplu, în facultate, experimentasem încă din liceu, iar eu nu mă regăseam în niciuna dintre practicile pe care le studiam. Motiv pentru care am ales să mă detașez de tradiționala metodă a modelajului sau cea a cioplitului și să mă avânt către folosirea unor metode mai noi de prelucrare a materialelor. Așa am ajuns la procesul de sudură. Lumea mă cunoaște ca fiind înnebunit după elementele metalice, pentru că prin acestea mi-am conturat expresia artistică în ultimii ani. Însă, cu toate astea, nu simt că o să rămân definitiv în acest loc. Am descoperit prelucrarea metalului când am realizat prima lucrare semnificativă din cariera mea, când am și simțit o conexiune cu acest material.

Cred că fiecare element „respiră” prin sinea lui și că este necesar să las respirația aceea să se vadă, în lucrări. Pentru mine, suflul acesta special este reprezentat de gravitația care intervine asupra metalul încins și își lasă propria greutate asupra formei pe care încerc s-o conturez, dând astfel naștere unor microuniversuri sudate, “amprentate” de însăși legile naturii noastre fizice. Referitor la întrebarea “Cât durează realizarea unei lucrări?”, este greu să dau un răspuns concret, pentru că simt că o lucrare mereu mai poate fi “îmbogățită”. Cu cât pătrund mai profund în călătoria aceasta simt că pot să mai mult și să restructurez mai deștept.

Am văzut mulți șobolani, păsări, insecte, dar și tot felul de vietăți vegetale (sau așa le-am văzut eu). Pare o lume în miniatură pe care ai pus-o sub lupă. Cum ai ajuns la subiectele acestea?

În liceu cât și în facultate se punea foarte mult accent pe corpul uman, fiind principala resursă de dezvoltare artistică folosită în mediul educativ. Am încercat sa găsesc un nou mod de a mă lega de omul contemporan prin diferite reprezentări animaliere, căutând prin ele nu numai amprenta spațială pe care omul și-o lasă, ci mai cu seamă spiritul său. Fiecare vietate face referire la modul în care percep anumite stări umane și le imortalizez prin intermediul vietății respective. Conceptul se folosește în special de Șobolan si Albină, ele fiind în ochii mei, și, probabil, în conștiința colectivă, întruchiparea unor tipologii de caractere umane total opuse.

Șobolanul reprezintă ființa ce reușește să se descurce, chiar dacă metodele lui de supraviețuire îl caracterizează ca organism dăunător și insalubru – vezi doar nenumăratele reprezentări literare care l-au asociat cu idei de insalubritate, pestă, chiar și moarte, și l-au făcut o vietate ostilă umanității. Ceea ce uităm totuși, este că aceeași vietate trăiește în cele mai dificile condiții, cel mai des subterane, și reușește totuși să se adapteze cu succes în ciuda efortului uman de a o extermina. Într-un final, șobolanul găsește calea de izbândă și luptă spre a-și asigura integritatea teritorială, ceea ce îl face, în mod pur și simplu obiectiv, un animal demn de admirație. Mă regăsesc în șobolan și empatizez cu lupta sa pentru supraviețuire, pentru că însăși eu port una pentru a-mi asigura integritatea personală.

Albina, pe de alta parte, respectă regulile și mecanismele complexe din lumea în care s-a născut, fiind cultural înnobilată prin însăși natura sa de ființă “lucrătoare”. Aptitudinile sale sociale, complexitatea sistemului său de producție a bunului material (mierea), diviziunea muncii în stup – toate acestea îi conferă albinii un CV de neegalat. Pe de altă parte, există costul alienării și suprimării oricărei subiectivități în favoarea binelui colectiv. Toată specia trebuie să fie mulțumită cu rolul și rația sa mai mult decât cu identitatea sa. În Albină mă regăsesc prin dorința de a vedea lucrurile mergând și prin dispoziția mea de a munci până realizez acest lucru.

Mă atrage foarte mult și reacția oamenilor față de aceste animale. Îmi place ideea de repulsie pe care o are omul, față de șobolan, fiind incapabil de a empatiza cu această vietate.
Albina este la polul opus, unde omul o ridică în slăvi, chiar dacă ea este limitată de condiția ei de “parte” la un întreg care îi șterge în mod absolut singularitatea. Întrebarea, la final, la care incit publicul meu să contempleze este: care dintre aceste două aspecte ale identității umane merită salvată și în pofida cărui neajuns…?

Cum este să fii un tânăr artist în București, în 2022? Care sunt lucrurile bune și care sunt cele rele?

Tocmai m-am întors din Paris unde am avut o expoziție organizată de galeria 1001 arte. A fost o explozie pentru mine; am mai fost in Paris, dar acum am fost special pentru a expune. Există o mare diferență. Dacă ar fi să compar cu Bucureștiul – mai avem mult de lucrat la infrastructura artistică care este strâns legată de nivelul de cultură în care investește statul. Să fiu sincer, în ultimii ani am simțit din ce în ce mai mult că se leagă lucrurile și în București, dar este încă mult prea mare diferența față de alte centre artistice europene.

La ce lucrezi acum? Poți să ne spui un proiect viitor în care îți vom vedea lucrările?

Momentan lucrez la un autoportret. O lungă perioadă din viața mea am practicat skateboarding și de mult îmi doream să fac ceva cu asta. Anul trecut am primit ocazia să expun în Eroilor la metrou o lucrare în cadrul unui eveniment care avea ca scop crearea unui loc dedicat artei, în toate stațiile de metrou din București.
Eroilor a fost parcul unde mi-am petrecut toată adolescența dându-mă pe skate, așa că am vrut să las ceva în locul acela. Proiectul cu stațiile de metrou nu a mai putut fi realizat, dar eu am rămas cu idea de autoportret skater.
Cu puțin noroc, s-ar putea să pot să-l expun în vara lui 2023 la New York și, momentan, îmi concentrez toate puterile pentru a face să se întâmple acest lucru.