Aurelia Chiru a absolvit studiile de licență și masterat ale Universității Naționale de Arte din București, specializarea Pictură. Cu numeroase participări expoziționale naționale și internaționale, Aurelia Chiru se distinge prin sensibilitatea cu care își analizează propria existență. Surprinde fragilitatea corpului uman în reprezentări figurative, care uneori tind spre abstract sau ies din spațiul pânzei, luând forma unor structuri sculpturale. Nevoia explicită de lucru și de a experimenta cu materia, precum și cromatica vie reprezintă un dublu corespondent vizual al frământărilor interioare. Am stat de vorbă cu Aurelia Chiru în atelierul ei, unde am aflat despre începuturile artistice și temele care o preocupă.

Propun să ne povestești despre începuturile tale artistice. Cum și când ai început să creezi?
Am început să creez de mică, precum majoritatea copiilor din generația mea, crescută de bunici în mijlocul naturii, fără televizor sau internet și cu puține jucării. Aveam tot timpul din lume să contemplu natura, pentru că nu prea erau copii mulți pe lângă mine în acea zonă, de la capătul satului înconjurat de râul Câlniștea și de dealurile pe care urcam pentru a privi linia orizontului a câmpului nesfârșit. Chiar îmi aduc aminte că simțeam nevoia de a crea rugăciuni de mulțumire pentru ceea ce vedeam și țin minte că le spuneam cu multă sensibilitate în fața icoanei ziua, când dormeau bunicii. Așa mi-am petrecut și toate vacanțele, iubind natura cu care mă jucam până venea prietena de joacă din București și eram fericită. Îmi vine în minte o imagine frumoasă cu mine stând pe patul de lângă soba caldă, cu bunicul care îmi așeza scăunelul mic să desenez pe el cu un creion gros, multicolor, care mă fascina. Predomina albastrul în acea zonă din Teleorman, satul Târnava. Așa erau vopsite bazele caselor, prispele, mobila, sobele, iar cerul era mai albastru decât în București. Am surprins acea culoare a cerului și în fotografii când am mai avut ocazia, rar, să trec pe acolo după mulți ani. Mai târziu am realizat că am pictat mult cu această culoare, mai ales în primii ani, probabil datorită acestor amintiri. Fascinante erau și ghemele de ață ale bunicii care cosea prosoape în culori aprinse. Îi priveam vegetația stilizată și, tot recent, mi-am dat seama că folosesc acele culori în florile mele, că îmi place să fac forme vegetale împletind uleiurile pe pânză ca un fel de țesătură. Și mai țin minte că am rugat-o la un moment dat pe bunica să îmi deseneze un copac, pe când eram la liceu și aflasem de testul acela psihologic cu copacii. Ea era analfabetă și se semna cu „X”. A fost cel mai ciudat și interesant copac desenat pe care l-am văzut și mult timp i-am păstrat desenul, însă nu îl mai găsesc. Știu că s-a chinuit cu acel pix să facă vegetația, ce semăna cu niște forme întortocheate, de parcă vedeam și cuiburile păsărilor în ele. Recent, am făcut legătura cu stilul meu de acum, probabil ceva s-a imprimat pe retina mea în urma acestui episod.

Când am început școala generală, am simțit la un moment dat, la ora de desen, să fac un peisaj în relief, fără să fi vazut anterior la nimeni. Lucram toți cu tempera. Învățătoarea nu a fost impresionată și stiu că am fost dezamăgită, pentru că mie îmi placea mult rezultatul. Mai târziu, în liceu, am avut o „pornire” mânată de supărare. Am desenat-o pe profesoara de chimie, apoi am mai desenat o colegă, iar asta a fost tot. Sincer, parcă m-am speriat că ceea ce desenasem semăna cu persoanele respective, iar eu nu aveam obiceiul de a face desene cu creionul, cum faceau alți copii care au devenit artiști ulterior. Visam să fac ceva legat de asistență socială mai departe, aveam latura asta de a ajuta, dar planurile nu au coincis, pentru că a trebuit să mă angajez. Mă obliga tata să am carte de muncă și să aduc bani în casă, așa era pe vremea aia, într- o familie modestă, dintr-un cartier muncitoresc. Părinții mei au lucrat în fabrici și abia îl convinsesem pe tata să mă lase să fac liceul teoretic, pentru că voia să fac școala profesională pentru a lipi pantofi la fabrica unde lucra el. Deoarece eram o fire mai sensibilă, simțeam nevoia să scriu poezii, una dintre ele mi-a și fost publicată în revista liceului. Ca să îmi facă plăcere să învăț, cream rebusuri în clasele V-VIII, cu definițiile de la ora respectivă (de geografie, istorie,
chiar și franceză), deci îmi făceam tot felul de mecanisme pentru a suporta mai ușor mediul sever al școlii. La fel și acasă, aveam imaginația activă și îmi făceam în minte tot felul de joculețe pentru a trece cu bine prin atmosfera severă a educației de la bloc, deci nu am fost încurajată în niciun fel să fac vreo facultate, nici puțin mai târziu, când am schimbat oarecum mediul și am
ajuns să mă plafonez, ca vânzătoare, mulți ani. Dar măcar vindeam încălțămintea, nu o lipeam.
Însă nu regret. Nu este nimic întâmplător că am ajuns să lucrez în centrul istoric din București, care îmi plăcea mult, chiar dacă locuiam la distanță de o oră, la periferie, șoseaua Pantelimon. Magazinul unde lucram era pe lângă anticariate și galerii de artă. Pe vremea aceea simțeam în mine o capacitate și o dorință mare de a crea ceva important și nu știam ce, nu puteam să îmi explic de unde venea această pornire și nu pot reda acel sentiment. Am început să compun versuri, pe care le pictam, și să pictez pahare de nuntă, pahare care s-au vândut la un magazin cu articole de specialitate, dar și să fac căsuțe în miniatură, din răchită și conuri de brad. Aveam o clientă preferată a magazinului de care îmi placea mult pentru că era blândă. Ea a venit la cumpărături la un moment dat, cu niște rame într-o sacoșă, motiv care m-a îndemnat s-o întreb dacă pictează. Intrând în vorbă cu ea, în 2004, i-am spus că îmi doresc și eu să pictez. Mă mai gândisem la asta înainte. A fost foarte amabilă, mi-a zis de unde să îmi cumpăr tot ce trebuie. Apoi, de câte ori lua încălțăminte, îmi dăruia și un tub de culoare de la Combinatul Fondului Plastic. Ea făcea reproduceri după Nicolae Grigorescu, din asta trăia (și le făcea bine). Fusese arhitectă până să se pensioneze. Cel mai bine a fost că m-a lăsat să descopăr totul singură.
Acel moment a fost fascinant și recomand oricui să înceapă singur să descopere amestecurile, mirosurile, culorile de ulei și tot universul acesta al picturii cu materiale profesionale și fără influențe la început. De atunci am început să visez în culori, ca în copilărie. Nu aveam nici măcar un album de artă în casă, însă e bine să existe biblioteci cu tot ce trebuie în orice locuință. Acelei doamne i-a plăcut ce pictez direct cu pensula, fără schițe, creion sau cărbune și mi-a zis că trebuie să merg la Școala Populară de Arte. Eram foarte timidă și aveam niște piedici, însă dumneaei s-a impus foarte mult și dintr-o oarecare rușine am ascultat-o. Nici în școala generală nu mergeam la olimpiade, atunci când mi se spunea, pentru că îmi era frică de eșec, rușine și nu voiam să fiu certată, deci mai bine refuzam din prima. Așadar, a fost un mare curaj să merg să dau examen fără să știu că pot desena și fără să am noțiuni despre istoria artei. Mi-a spus că acolo voi ajunge printre oameni ca mine. Nu am înțeles bine la ce se referă, dar am simțit de când am ajuns acolo că a avut dreptate. Am luat examenul, am intrat în mediul respectiv și din acel moment am înflorit și am început să mă simt bine, inclusiv din punct de vedere al sănătății, eu fiind diagnosticată cu Sindromul Raynaud cam de la 20 de ani. Am făcut studiile trei ani.

În primul an am facut desen în cărbune și mi-a plăcut mult mai mult față de creion. Apoi am învățat stilul rafinat și cuminte al griurilor colorate. Aveam o profesoară în vârstă, de care îmi plăcea, însă până la un punct. A spus că este bine că mergem acolo ca un hobby și „nu să scuipăm semințe în fața blocului”, dar că nu avem „nicio șansă dacă nu suntem din familie de artiști și nu am pictat de mici”. Aveam 25 de ani, clocoteam de entuziasm, însă m-a făcut să sufăr ce auzisem. Am plâns și mi-a spus că am „probleme de comportament”. Aceea a fost prima tăiere a aripilor. De atunci au trecut mulți ani și m-am confruntat mereu cu acest lucru, dar sub diverse forme. În ultimul an ni s-a schimbat profesoara și am prins-o pe Iuliana Florea Lucan, o tânără absolventă de la Facultatea de Arte, care ne-a dat foarte multă încredere în noi și curaj. Stilul meu a devenit mai rapid, am evoluat și m-a trimis la un concurs național de pictură unde am luat premiul al treilea. Stilizasem o scenă de concert cu personaje în forme geometrice, dinamice și cu o cromatică prin care am redat jocul de lumini pe ritmurile muzicii pe care pictam și pictez mereu, deci nu un figurativ-descriptiv. Bucuroasă, i-am dat vestea doamnei care m-a încurajat să mă înscriu la Școala Populară de Arte și i-am arătat pictura, însă s-a supărat foarte tare pe mine pentru că am sugerat atmosfera dansului și nu am făcut oameni cu ochi, nas și gură. A zis că dacă vreau să mai știu de dumneaei, să renunț la a mai picta așa. Însă am ales să pictez ce simt, chiar dacă asta a însemnat că nu mă va mai sprijini așa cum își dorea mai departe în atașamentul ei de „mamă adoptivă”. Am căutat-o după mai mulți ani pe doamna blândă dar și severă, care îmi
rămăsese la inimă, dorind să îi spun că am intrat la facultate, dar nu am mai găsit-o acolo unde știam că locuiește, în blocul rotund de lângă Sala Palatului, și nici numărul de telefon fix nu mai exista. Oricum, probabilitatea să mai fi fost în viață era mică. Am avut o oarecare speranță totuși.
Am văzut la parter o doamnă în vârstă care părea să o cunoască – așa cred – chiar dacă nu mi-a răspuns precis, dar măcar m-a ascultat. I-am transmis să îi spună că îi mulțumesc mult și că am intrat la facultate. Povestea este mai amplă, dar mă opresc aici. Am ținut să subliniez că datorită doamnei Rodica Petrovan am început să pictez. Mergând în tabere de creație sau la petreceri „la borcan” (spațiu de ateliere al Uniunii Artiștilor Plastici), sau acasă la mine, cu recital de poezii, sau alături de unii care cântau cu
vocea, alții cu chitara chiar dacă nu toată lumea picta – așa am început să mă bucur din plin de „lumea boemă” a artei. Din puținul pe care îl aveam toți, ne adunam cu ce putea să cumpere fiecare și ne îmbogățeam reciproc existența. Am senzația că am fost printre ultimii norocoși care au avut parte de atmosfera prezentată. Acum nu am mai auzit de asemenea întâlniri, ca ale noastre. A fost foarte frumos, cu excepția faptului că se bea din ce în ce mai mult și dependența unora m-a făcut să mă retrag, mai ales că mă afecta în viața privată. Eu nu am avut niciodată apetit pentru băutură. Nici pentru altceva similar. Doar muzica a fost cea care mi-a dat și îmi dă dopamină (în afara de pictură) și îmi place foarte mult să pictez pe muzică, am playlist-urile mele pe YouTube.

O altă persoană importantă în viața mea, care mi-a marcat traiectoria, a fost Mirela Trăistaru, cu care colaboram, chiar dacă eram amatoare. Mi-a zis că trebuie să fac neapărat facultatea și să vin la ea la atelier pentru a face pregătire, fără bani. Deși m-am speriat de ideea eșecului, știind că totuși nu am pictat de mică și nu am făcut liceul de artă, plus că reușisem să îmi schimb și
serviciul și nu puteam renunța, mai eram și timorată din mai multe motive. Ea s-a impus, tot așa, cu blândețe, însă destul de clar și categoric mi-a spus o vorbă care mi-a dat încredere: „Dumnezeu le așază pe toate, ai să vezi”. Am mers la ea aproximativ cinci săptămâni, apoi, la pregătirea de o lună din cadrul Universității de Arte din București, la Secția Pictură, unde i-am cunoscut pe toți cei trei profesori care urmau să ia primul an atunci și am luat examenul printre primii și am fost admisă la buget (loc în care m-am menținut pe toată perioada de licență și master). În urma repartizării aleatorii, am nimerit la un profesor care încercase la pregătire să îmi schimbe cromatica, însă am făcut cerere imediat să mă mut la profesorul Petru Lucaci, motivată fiind și de o vorbă care mi-a plăcut: „important este să pictați de plăcere”. Mi-a mai plăcut foarte mult ca profesor și Alexandru Rădvan, cu care am făcut nouă zile de pregătire în acea lună, în cadrul facultății. De fapt, era un fel de a ne provoca cu anumite teme și de a observa ce putem face. Știu că el ne-a întrebat la un moment dat, de ce am ales să facem pictură, iar răspunsul meu prompt a fost „pentru că vreau să fiu mai puternică!”. Și mi-am dat seama că, de fapt, de asta aveam nevoie: să evoluez, să înfrunt mai bine viața, să am mai mult curaj, să fiu înconjurată de oameni buni și să fiu într-o lume în care sensibilitatea mea să fie acceptată, în care să fiu liberă pe pânze și să pot greși fără să îmi fie teamă de consecințe. În pictură, greșeala poate fi un semn al tău, se poate corecta sau integra, ești tu acolo, autentic, este un semn plastic de la care poți continua lucrarea respectivă în altă direcție ajungând până acolo unde simți că este gata, că are armonie, stabilitate și efect. Nu am lucrat cu schițe, am lucrat în continuare din instinct și de multe ori din automatism, însă a contat foarte mult toată experiența acumulată. Mi-am trăit toate tenebrele și stările sufletești pe pânză, care mi-a fost refugiu și confident. Vorbisem cu toți profesorii să mă lase să le frecventez clasele, doream să știu tot cu sete și multă energie. Am fost des în clasa lui Alexandru Rădvan, care avea o metodă fascinantă de a preda teorie, îi arătam și lui ce pictam. Știam dinainte de facultate, că trebuie să fac ca mine în final, să fiu eu, pentru că și înainte le ceream părerea artiștilor profesioniști și mi-am dat seama că sunt foarte diferiți între ei, însă am luat de la fiecare informații bune și m-au ajutat absolut toate părerile. Este bine că suntem diferiți și că nu încercăm să ne copiem.

Am ținut mereu la sinceritate și autenticitate. Am avut în facultate profesori foarte buni și îmi este dor de acele cursuri: de filosofie cu profesorul Constantin Aslam, de istoria artei cu domnul Adrian Guță (care parcă ne povestea de prietenii lui atunci când ne vorbea cu emoție despre artiștii români și artiștii internaționali), de limba italiană cu doamna Otilia Borcia (de care tot auzisem de bine înainte de a alege opționalul, care ne învăța cu multă generozitate și trăire noțiuni de cultură generală), adoram cursurile de arta
cinematografiei și noile media și modul de predare al profesoarei Raluca Oancea (am început să mă uit mai des la filme, desigur, la cele predate și să le înțeleg altfel). Până atunci nu prea avusesem timp să mă uit la filme și nici să citesc atât cât aș fi vrut, având familie, serviciu și făcând studii pentru noul serviciu (încă de când eram la Școala de Artă începusem să fac în paralel și cursuri de contabilitate, perioadă în care am văzut mai clar diferența de mediu, apoi studiile superioare juridice între cele două școli de artă). Apoi am reînceput serviciul în armată ca civil, încă de cand eram la facultate. Mereu am fost nevoită să pendulez între medii opuse și în continuare fac la fel pentru a-mi putea întreține activitatea artistică și pentru a avea atelier în spațiul închiriat. Acum m-am echilibrat cu totul în viața personală și pot picta și altceva în afară de traume, deși tot timpul am avut grijă să îmi pictez și florile și să fiu aceeași romantică feminină, cu educația curată și frumoasă din raiul primilor ani ce mi-au fost ca un stâlp de rezistență. Mă gândesc acum că oamenii au nevoie, în perioada asta destul de tumultoasă, să nu mai vadă durere și suferință, însă dacă simt nevoia de a reveni la frământări existențiale, cu siguranță asta voi face. Sper doar să am inspirație dintr-o viață frumoasă și să pictez „Bucuria de
a trăi”, așa cum la începuturi am expus cu titlul „Bucuria de a picta”.

Observ că mediul tău predilect de exprimare este pictura. Însă pe lângă pictură, ai o serie în care frământările, căutările tale sunt atât de intense încât par că nu mai au loc pe pânză, te îndrepți spre o evadare din limitele pânzei fie prin adăugarea de obiecte, crearea de structuri sculpturale atașate acesteia, fie prin recurgerea la picto-sculptură. Povestește-ne despre această serie. Cum ai ajuns aici și care sunt temele pe care le investighezi?
Este o enigmă începutul primelor lucrări cu „creier împrăștiat” dacă stau să mă gândesc acum, ori poate nu îmi amintesc bine pentru că eram într-o perioadă tumultoasă. Adică nu îmi aduc aminte să fi stat și să fi planificat ceva. În general sunt spontană și pictez sub asediul afectelor. A fost o pornire pe fond emoțional. Desigur că există discernământ, rațiune, capacitatea de a lucra simțind ce e bine și ce nu în compoziție, însă, contează și experiența și obișnuința de a picta repede în aer liber, în natură, cât să prind lumina. Și dacă nu am mai putut picta în natură din motive medicale, am încercat să surprind în atelier starea existenței și sentimentele pe care le redam în timpul insuficient petrecut în atelierul în care de-abia aștept mereu să ajung atunci când nu muncesc în alte locuri ce nu au legatură cu pictura, uneori în două locuri de dimineață până seara. Nimeni și nimic nu îmi mai poate stinge dorința de a picta. Știu că pot mai mult și încă mai am mult de învățat, din păcate, nu am timp suficient să fiu la nivelul la care știu că pot fi. Sunt însă recunoscătoare și pentru atât. Nu am făcut compromisuri, nu îmi este rușine să muncesc fizic și cinstit oriunde se poate, cât încă sunt în putere și pot face și muncă intelectuală la birou, unde am un volum uriaș de sarcini, dar mai merg și la muncă fizică, indiferent că fac curățenie sau împachetez biscuiți. Și țin să fiu respectată. Pentru a avea atelier și a cumpăra tot ce am nevoie pentru acel atelier sunt în stare să nu mai am viață personală, pentru că mie doar pictura mi-a făcut bine și în ea investesc tot.

Câteodată îmi este foarte greu, recunosc. Nici nu mai știu cum e să trăiesc altfel și deja acum, în 2024, fac 20 de ani de când pictez. Pictura îmi dă oxigenul de care am nevoie, bucuria de a termina o lucrare și de a împărtăși cu ceilalți acest lucru, dorința de a comunica prin ceea ce creez. Asta mă face să nu mă mai simt singură. Este o platformă prin care mă etalez celui care privește și care va privi la un moment dat și mă va înțelege. Sunt optimistă și deja norocoasă. Revenind la întrebare, trebuia să aleg tema de proiect pentru licență și împreună cu profesorul meu am luat decizia de a face autoportretul din variantele pe care le prezentasem – inclusiv dumnealui a simțit că am ce spune în privința asta. Tot atunci, m-a dat exemplu în grupă ca persoană sensibilă la extrem. O colegă era spre sublim, iar eu eram la polul opus, aveam un stil mai puțin periat de comunicare cu dumnealui, însă l-am respectat mereu. Eram sinceră și directă. Erau multe dezamăgiri și zbateri în sufletul meu, plus niște probleme personale, unele și fizice destul de serioase, care au coincis cu perioada studiilor. Din acest motiv s-a transformat stilul meu, de la figurativ la organic, ajungând să îmi pictez operațiile, stresul, fricile și fără să vreau ajungând să am un fel de jurnal vizual, dacă mă refer la acea serie. Proiectam pe pânze tot ce mi se întâmpla în timp real, ajungând la seria viscerală și tumultoasă a portretului interior, disecții în acrilic sau forme sculpturale ce ieșeau din dimensional din nevoia de a scoate din mine un strigăt mai vechi care nu se auzea, ca în coșmarurile mele. Toată experiența m-a ajutat să nu mai fiu introvertită, să evoluez și să am curaj să fac schimbări în viața mea care să îmi facă bine la sănătate. Oricum, pictura m-a ajutat foarte mult.
Când m-am prezentat la facultate la diferitele cursuri teoretice cu lucrarea „Nervi tocați mărunt”, știu că nu prea aveam o stare în care să pictez finețuri și aluzii și că mi s-a spus că sunt prea directă. Însă profesorului meu de pictură de la atelier i-a plăcut stilul și m-a încurajat să merg mai departe în felul acela, ceea ce am și făcut, alternând mereu și cu celălalt stil în ulei pe pânză. Nu puteam renunța la ulei, acrilicul mă fascina și experimentam în atelier tot felul de forme încercând și reușind să modelez culoarea aproape ca pe o sculptură. Am aplicat cu lucrarea de licență la cel mai mare eveniment național organizat pentru absolvenții universităților de arte, Festivalul Diploma. Am fost selectată de un juriu format din cei mai importanți curatori și galeriști locali. M-am bucurat enorm că mi-au fost expuse lucrările selectate și deja parcă avea sens tot ceea ce făceam. Am simțit că pot duce un mesaj mai departe, că pot arăta ceva și pot încerca să fac lumea mai sensibilă la subiecte despre traume și violență, să nu se mai judece ușor, să înțeleagă toată lumea că nu ne-am născut egali și că unii au pornit de foarte jos, muncind dublu (sau chiar mai mult) să evolueze. Am prins vremuri în care normalitatea era să fii educat cu bătaie, femeia era de vină și dacă era violată, violența psihică și amenințările cu moartea nu erau violență dacă nu lăsau urme, femeia era de vină pentru orice i se întâmpla și dacă mergeai la poliție nu se rezolva nimic. Depre asta am încercat să vorbesc, în măsura în care am putut, și despre femeile din neamul meu care au suferit, în afară de bunica, femeia care m-a crescut frumos alături de brațele călduroase ale bunicului, care a iubit-o și a respectat-o, fiind un om bun. De fapt, am încercat să vorbesc despre toate femeile victime ale violenței, și despre cele pe care le-am cunoscut la un adăpost pentru femei-victime ale violenței domestice. Știu ce înseamnă suferința și asta cred că mă înduioșează cel mai tare când mă uit în jur. Mi-ar plăcea să pot ajuta și să salvez vieți dacă aș putea. Un artist este și un observator bun. De exemplu, atunci când merg pe stradă văd dacă plânge cineva și de multe ori îmi este și mie teamă să intervin, dar mai risc fără să gândesc prea mult consecințele. Am fost alergată la un moment dat pe strada, când am intervenit să salvez o femeie de un bărbat care o bătea (erau oameni ai străzii). El a fugit după mine și s-a oprit când am ajuns la metrou, însă știu că a apucat și ea să fugă și m-am simțit mai bine. Noi, artiștii, avem emoții, ne adresăm emoțiilor și lucrăm cu acestea. Nu sunt genul de artist foarte calculat, ponderat, nu sunt atentă la imagine, ceea ce în ziua de azi este foarte important, pentru că nu mai e lumea „boemă” cum era odată și automat există consecințe pentru orice pornire, exaltare, când vorbești cu patos, când ești în depresie sau în extaz. Toate acestea sunt în final „taxate”. Mi se pare că acum se aplică tot felul de strategii cu scop și se pierde din autenticitate.

Dincolo de pictură experimentezi și performance-ul. Cum vezi tu relația dintre cele două?

Performance-ul a fost ceva ce nici nu visam. Am adorat mereu balerinele, dar niciodată nu am ajuns la un spectacol de balet. Prima dată am fost onorată să am un eveniment în comun cu Ileana Iliescu, în cadrul unei expoziții personale. Mai târziu l-am cunoscut pe Alexandru Nagy, care a venit în vizită la cei care aveau școala de actorie Let It Go, lângă atelierul meu. A venit și la mine să îmi vadă picturile. Eram în perioada pandemiei și nu mai țin minte cum a început discuția, știu doar că voiam să particip iar la Romanian Design Week și mai vorbisem cu vecinii de atelier despre un performance. El mi-a sprijinit ideile, cumva împreună am gândit viitorul performance și mi-a recomandat-o pe Raluca Jercea, balerină la Opera Națională. Și Nicoleta Petcu de la Let It Go s-a implicat mult împreună cu Alexandru Nemțeanu. M-am gândit să pictez trauma balerinei, mai ales că Raluca îmi povestise puțin despre operațiile pe care le-a suferit la picioare și despre cum se ascund toate aceste dureri sub chipul balerinei. Era subiectul perfect pentru seria mea despre fragilitatea corpului uman. Am făcut un performance în care ea a dansat, a făcut ce a simțit pe loc, și eu la fel, nu am planificat nimic. Am lucrat pe o pânză mare pusă pe jos. Era o întreagă echipă lângă mine care filma. Am reușit să surprind din câteva linii postura ei de început, când era aplecată, până când a devenit totul dinamic. Am încercat să arăt de fapt interiorul unei balerine în mișcare.

Florile sunt printre cele mai întâlnite elemente în creația ta. Ce se află dincolo de spontaneitatea contururilor și pasta abundentă? Ce semnifică florile pentru tine?

Cred că nevoia de prețuire, nevoia de a primi flori, de a mă alinta și nevoia de a mă valida ca femeie, de a-mi etala feminitatea, pictându-mi propriile flori. Nu fac schițe, îmi place să curgă totul și mă relaxează foarte mult. Pe de altă parte, este un traseu cu acea pensulă, plimbându-se prin multă pastă, pentru mine e un fel de univers al culorilor, al traiectoriilor, al tușelor, al formelor. Mi-am dat seama că este lumea mea acolo și e mai mult decât o imagine cu niște flori, pe care oricum le abstractizez. Este un mod de a mă plimba printre gânduri, florile fiind doar un pretext pentru a mă etala cu o parte din mine. Când eram la vârsta de 20 de ani, m-am dus la ORL și știu că m-a intimidat foarte mult medicul, care aproape că m-a certat pentru că nu îi puteam susține privirea din cauza unei oarecare anxietăți. M-a pus să întind și mâinile și știu că tremuram. Nu m-a crezut că aveam mâncărimi la urechi, nu văzuse nimic. Însă eu lucram într-un mediu toxic la magazinul de încălțăminte, cu mult mucegai pe pereții subsolului în care intram des. Deși nu era medic specialist, m-a diagnosticat cu tulburări neurovegetative. Mi-am amintit de acel diagnostic pus de un nespecialist și de acea rețetă de Rudotel, pe care farmacista nu a vrut să mi-o dea și bine a făcut. Așadar, am ales să îmi îmbrățișez emoția pe care știu că am avut-o datorită unor factori externi, să îmi ridic stima, să mă prețuiesc mai mult și să fac niște circuite neuronale pline cu flori, ca formele vegetale ale bunicii care m-a iubit.

Pe Instagram ne împărtășești fotografii și videoclipuri din atelierul tău. Ce înseamnă pentru tine spațiul de lucru?

Am început să pictez într-o cămăruță dintr-un apartament seria picto-sculpturilor, în care metoda folosită era elaborată și însemna să mânjesc cu multă culoare în jur, deci nu se poate face așa ceva fără să transformi podeaua, eventual și pereții, într-un atelier care nu e tocmai cuminte. Apoi am închiriat acest spațiu. Este foarte important, în primul rând, să am locul meu în care să
îmi reintru în starea creativă. Eu oricum am dispoziția mea de artist, dar îmi suprim foarte mult anumite gânduri și gesturi când sunt la serviciu sau în alte medii. Lucrând mereu cu oameni diverși și în medii diferite, știu foarte bine să mă pun și în locul lor. Am această capacitate de a înțelege oamenii și de a mă vedea din perspectiva lor, înțelegându-i. Nici eu nu am fost mereu artist, dar sensibilă am fost de mică. Sunt locuri unde iese din mine mai mult partea pragmatică și rațională, unde nu pot fi așa cum sunt în atelier. Mai am excese, dar bine că lumea mă înțelege. Important este să îmi fac treaba acolo unde sunt plătită și să îmi respect locul de muncă. Apoi pot avea libertatea de a face ce vreau în atelierul meu, fără să am presiunea banilor din creație, ceea ce mă face să pictez liber, chiar dacă nu se vinde. Din păcate, nu pot fi în fața pânzei de câte ori îmi vine inspirația, iar atunci când am o stare specială, dar notez, mă bucur de ce văd în jur, fotografiez, de multe ori, îmi vine să fac performance cu oamenii, dar aș părea nebună. Când ajung în atelier am nevoie să stau o perioadă doar cu gândurile mele, fără să pictez, să mă detașez de tot exteriorul, prietenii știu că în weekend nu trebuie să îmi scrie și nici să mă sune. Este locul în care aș vrea să fiu tot timpul, dar visez și altfel de viață pe lângă asta, mai ales că avem nevoie ca artiști să călătorim, să socializăm, să observăm viața din mai multe perspective. Toate costă, este nevoie de timp și chiar nu există sprijin și mecena. Nimic nu este gratis și nu mi-a spus nimeni „ia și tu 500 € și ia-ți pânze”. Totul este un chin, dar m-am obișnuit. Galeriile de artă din România nu își permit să ajute artiștii, sau își permit într-o prea mică măsură. De multe ori, noi, artiștii, trebuie să facem totul. E greu să te întreții, să fii propriul manager pe o piață de artă care nu există. În facultate nu ne-a pregătit nimeni pentru așa ceva: să fii PR, uneori curator, să îți panotezi singur expoziția, să ți-o sponsorizezi, să ai grijă mereu pe social media etc. Am expus în multe locuri, am un CV uriaș, dar nu îmi aduc aminte să vină vreodată un colecționar din partea unei galerii unde am expus. Au venit la expoziții sau în atelier, pentru că mă urmăreau de mult pe Facebook sau Instagram. „Elita” care ar investi este din ce în ce mai mică, unii mi-au spus că nu mai au loc pe pereți, că au apucat să își facă o colecție. Există o nișă în care se poate pătrunde, dar chiar nu mă văd ducându-mă la firme să vorbesc eu cu oameni de afaceri și să le zic că dacă pun pe perete o pictură semnată de mine este o dovadă de „fiță”, așa cum poartă haine de brand, conduc mașini bune și cheltuie averi pe calitate. Nu noi trebuie să mergem la ei cu cataloage, nu e treaba noastră. În primul rând, nu ne permitem nici acele cataloage. Și dacă nu înțeleg ce pictăm, li se poate explica că și un film horror poate lua premiul Oscar dacă este un film bine făcut. Nu trebuie să fie totul frumos și sublim. Scopul nostru nu este de a face terapie, ci de a arăta adevărul. Pentru mine, pictura este un mod de supraviețuire psihică printre oamenii care mă
ac să somatizez, ori o revărsare de fericire izvorâtă din preaplinul relațiilor cu cei din jur sau cu frumusețea naturii. Este o modalitate de analiză care se termină cu etalarea părții urâte sau părții frumoase a vieții.

Ne poți spune ce pregătești pentru perioada următoare? Unde îți putem vedea lucrările?

Acum, între 28 iunie și 10 august 2024, am o expoziție personală la galeria Kulterra, în spațiul oferit Celulei de Artă, și am ales să se numească „Neurovegetal”, aluzie la neurovegetativ. Voi expune flori, o lucrare este deja pe Artsy, cel mai mare site internațional de artă unde poate ajunge un artist profesionist și doar prin intermediul unei galerii foarte bune. Celula de Artă a reușit să ajungă acolo. Puține galerii din România au fost acceptate. Pentru viitorul îndepărat, nu îmi fac planuri niciodată, știu doar că mereu intervine ceva bun în cariera mea. Sper să nu mai trec prin situația de a mi se spune de o colaborare, refuzând în acest timp altă colaborare pe care o puteam avea și astfel, rămânând fără ambele. Și în lumea celor care se ocupă de noi și ne validează ca artiști sunt bisericuțe și orgolii, iar noi, artiștii, suntem la mijloc.
Însă am avut noroc și am primit mereu câte o invitație și sper să trec de timiditate și să fac chiar mai mult. Oricum, am multă ambiție din respect pentru cei care au investit în mine și care mă vor la muzeu. Până acum am colaborat cu oameni buni cum sunt și cei de la Celula de Artă și Art Hub și care mă apreciază. Acesta a fost primul meu criteriu în care m-am simțit și mă simt confortabil psihic – să fie oameni buni, desigur, în afară de calitatea înaltă a activității pe care o are fiecare.
Aș vrea să mai adaug câteva cuvinte despre un moment de cumpănă pe care l-am avut și pe care l-au avut foarte mulți artiști și nu numai: acela în care nu îți mai găsești sensul, nu mai știi cine ești și dacă faci bine ceea ce faci. Am avut un moment greu de curând, până să apară vestea cu această expoziție și cu marea realizare de a fi pe platforma Artsy. Simțeam o suferință mare și m-a „resetat” domnul Christian Paraschiv, despre care învățasem la istoria artei, fără să știe prin ce trec. Este un fin observator în mediul online, știe probabil tot ce se întâmplă în România. Mi-a vorbit puțin despre ce se petrece în afara țării și despre atitudinea pe care o au mulți din lumea asta importantă a artei cu artiștii emergenți. Mi-a spus să nu mă las. Nu îmi vine să cred nici acum că a venit la mine la atelier cu soția dumnealui. Mi-au solicitat să le arat fiecare lucrare în parte, prin urmare am primit un feedback pentru toate acele picturi de la un artist de o asemenea importanță. Și-a făcut timp în puținele zile cât a stat în România, având și o expoziție pe care s-a străduit să o organizeze, deci fiind foarte ocupat, mi-a scris ulterior că aș fi putut expune și la New York. Cred că voi înrăma mesajul, să îl privesc de câte ori mă simt descurajată.

Știu că au fost și sunt mulți artiști buni care au abandonat sau sunt pe punctul de a abandona, dar poate vor veni și vremuri mai bune, poate copiii celor care au bani acum, dar nu investesc și „în pereți”, vor avea mai multă deschidere către artă. Noi nu percepem taxă de vizitatare la expoziții, nu suntem chemați să facem reclamă la diverse produse, nu vorbește nicio vedetă despre noi și dacă ajungem să fim văzuți de o masă de oameni care nu se pricep la artă conceptuală, riscăm să fim „linșați”. Pe vremea mea, nu ne duceau profesorii la muzee sau în galerii de artă (sper că acum se întâmplă asta în cazul copiilor și tinerilor). Mi-ar plăcea să nu mai fie o prăpastie atât de mare între noi și public, eu una nu vreau să mă adresez doar elitei, mă interesează să relaționez prin lucrările mele cu toți oamenii, pentru că și eu sunt ca ei și mă inspiră tot ce văd în jur. Mă bucur totuși că sunt urmărită pe rețelele de socializare de un public mixt, care îmi apreciază toate lucrările, pentru că am avut grijă să mă fac înțeleasă. Am simțit, însă, dorința lor de a înțelege și afecțiunea transmisă. Îmi place să merg în piețe, să fotografiez, să privesc, să ascult forfota orașului viu care mă inspiră, ador cântăreții de stradă, oamenii buni, respect munca tuturor (și am respectat-o mereu), sunt recunoscătoare pentru orice vorbă bună și orice moment al zilei care îmi încălzește sufletul. Ador viața și planul meu este să trăiesc mult și frumos printre oameni. Nu ai cum ca artist, preot sau psiholog să nu iubești oamenii, altfel nu ai cum să faci așa ceva, este un har pe care îl ai sau nu, degeaba faci desene frumoase și colorate dacă nu riști să te implici mai mult. Dacă atunci când a apărut fotografia, pictura s-a reconfigurat și a arătat că imaginea poate fi modelată mai mult decât o reprezentare a ceea ce vedem, acum că s-a ajuns la inteligența artificială, și înțeleg că se pot oferi cu ușurință idei modelate deja online, bune de copiat, consider că importanța autenticității este și mai mare și va fi tot mai greu să
rezistăm. Cât timp nu sunt robot, eu vreau să tremur sincer pe pânză, să pot greși, visa, exprima și să mă minunez în continuare de frumusețea vieții, cu bune și cu rele.