Raluca Micula este o artistă care și-a început parcursul artistic în Timișoara, explorând pictura în cadrul atelierelor facultății. Ulterior, a ales să își dezvolte practica în zona performance-ului. Demersul ei artistic pornește adesea din povești personale, pe care le transpune cu mult curaj în fața publicului.

În lucrările sale, Raluca construiește o tensiune subtilă, încadrată într-un scenariu cu accente gotice, unde mesajul și punerea în scenă se contopesc într-o formă de artă performativă intensă și profundă.

Ai absolvit secția de Pictură la Facultatea de Arte și Design din Timișoara, sub îndrumarea  profesoarei Liliana Mercioiu. Încă din perioada studenției, ai început să ai proiecte unde puneai în  scenă diverse performance-uri cu o puternică încărcătură emoțională. Cum a fost tranziția de la  pictură la performance? 

Începând cu pictura, am crezut că doar la asta o să mă rezum, nu m-am gândit că o să fac și altceva. Când am aflat de performance, nu înțelegeam despre ce este vorba și mi-a luat destul de mult timp să înțeleg, iar trecerea a fost destul de ciudată pentru că, chiar și după primele performance-uri, tot nu înțelegeam, dar gândul meu era “Tot vreau să fac!” și după ceva timp am crezut că o să rămân la performance. Dar mi-am dat seama că unele concepte le pot folosi doar în performance și unele le pot folosi doar în pictură.

În practica ta artistică, suferința fizică este expusă sub forma unei opere de artă. Artista Marina Abramovici este cunoscută pentru performance-urile sale radicale, multe dintre ele implicând o doză  extremă de durere fizică și rezistență. Care dintre performance-urile Marinei Abramovici ți-ai dori să  îl pui în scenă și cum l-ai reinterpreta? 

Rest energy, un performance despre pericol versus încredere, un simplu gest eronat poate răni sau omorî. Acesta l-aș reinterpreta: o persoană întinsă pe jos, iar cealaltă persoană stă deasupra ei, în picioare, aplecat și ține în gură un cuțit ațintit spre persoana care se află jos. Practic, îți pui viața în mâinile acelei persoane și stai să te întrebi dacă acea persoană va avea determinarea de a ține cuțitul (care, în fapt, simbolizează vorbele) până la final sau va obosi și într-un final, cedează. Acel moment de tensiune, un loc în care nu ar trebui să existe îndoieli, de fapt este locul unde apare speranța de a nu fi abandonat, unde nu vrei ca tot ce ai crezut până acum să fie spulberat. Și atunci te întrebi: „Oare să am încredere în acea persoană?”

Performance Art este o mișcare revoluționară care folosește corpul uman, timpul și spațiul ca  medii primare, combinând elemente de teatru, artă vizuală și activism pentru a crea experiențe vii,  efemere, implicând direct publicul. Ai avut vreun performance sau dorești să faci unul în care să  încalci regulile? 

Nu m-am gândit până acum să încalc vreo regulă sau nu îmi amintesc să îmi fi pus vreo regulă. În performance-urile mele m-am gândit doar la atmosfera pe care am vrut să o creez. Dar dacă ar fi să fac vreun performance în care să încalc vreo regulă, aș face-o doar din curiozitate, să văd cum ar reacționa publicul, ce ar face în acel moment, cum s-ar schimba atmosfera.

În cadrul evenimentului DIPLOMA Show 2023, ai prezentat patru lucrări, intitulate Doar aici pot trăi veșnic. Pentru realizarea acestei serii, ai folosit doar culori în ulei, nonculorile negru, alb și gri. Negrul simbolizează misterul și sfârșitul, albul semnifică începutul, iar griul este un amestec între cele două. Ce rol a avut cuvântul veșnic în picturile tale? 

Lucrările realizate la disertație, fiind monocrome, se bazează pe tonurile luminoase și întunecate. Utilizarea negrului și albului sunt reprezentate ca pline de viață. Conceptul este preluat din visele avute noaptea, vise premonitorii, vise care s-au manifestat prin paralizie în somn, vise distorsionate sau vise cu încărcătură emoțională. Ele toate au avut un impact în felul lor, dar ce m-a făcut să adaug cuvântul veșnic în titlu este legat de o persoană anume, pe care doar în vis o mai pot întâlni și pe care am reprezentat-o într-o lucrare. Acea lucrare are legătură cu celelalte pentru că fiecare simbol duce în aceeași direcție.

Propriile traume îți influențează practică artistică, artă fiind un mediu de eliberare și exprimare  liberă. Prin opera ta, dorești să provoci publicul ,,să simtă”? 

Să simți ce vrea cealaltă persoană face mult mai ușor procesul de a înțelege prin ce trece, deci pot spune că da, vreau ca oamenii să simtă ce simt și eu, vreau să înțeleagă prin ce trec. Pare că aș vrea să traumatizez pe cineva prin asta, dar gândul este altul, vreau ca oamenii să înțeleagă că dacă ai nevoie de ajutor, tot timpul o să existe cineva acolo care o să te asculte, la fel cum pentru mine există publicul care mă ajută să trec peste momentele dificile. Din acest motiv, pentru mine, este importantă atmosfera, pentru că este creată de oamenii din jurul meu.

La baza creațiilor tale stă universul emoțiilor, pe care îl transformi în artă. Care este emoția  predominantă în practica ta artistică? 

Îmi este greu să mă decid care emoție este predominantă deoarece este un cerc vicios între tristețe, frică, vinovăție, rușine. Ele nu se mai limitează la moralitate, ci devin forme de autodistrugere prin care mă pedepsesc singură și mă împiedic să merg mai departe. Este un blocaj mental de care sunt conștientă, dar uneori prefer să mă învelesc în această pătură de resentimente, unele provocate din pură naivitate. Este greșită abordarea, dar trăind mulți ani așa, ele au ajuns să mă consoleze.

În cadrul expoziției Since The Angels Left ce mai rămâne?, din 2024, ai performat „One more step”. Piatra a fost instrumentul prin care ai experimentat pedeapsa fizică, tu corpul tău fiind de fapt  lucrarea de artă. Ce te-a determinat să alegi piatra ca element central al performance-ului? 

Mai de mult, păcătoșii erau lapidați, iar eu am luat această formă pentru pedepsirea gândurilor păcătoase avute. Mergând pe pietre până la “extenuare” asta ar fi pedeapsa, creându-mi răni pentru a fi iertată, dar nu era de ajuns. De aceea, am făcut două performance-uri. Primul, în care am legat două pietre de glezne cu o frânghie și le-am trânt după mine, iar al doilea, în care am călcat pe ele. Ambele ducând la durere fizică, dar, din nou, nu era de ajuns, așa că în gând, am început să mărturisesc păcatele. Fiecare piatră de pe jos a fost un gând sau un cuvânt păcătos, astfel, am reușit să calc pe ele și să simt durerea și greutatea lor.

În Omul cu o singură cameră, Ion Grigorescu descrie corpul ca laborator și documentarea video ca  pe o ‘radiografie a propriului timp’. Pentru tine, cât de importantă este documentarea prin  fotografie sau filmarea în procesul artistic? 

Aș zice că ar avea aproape zero importanță, deoarece majoritatea lucrărilor sunt spontane. În același timp sunt lucruri pe care le-am filmat, dar nu ca documentare, ci ca experiment. Lucrările sunt făcute în așa fel încât ajung la vorba “Ce e azi nu mai este mâine!”.

În 2023, în cadrul programului Draft #21 ai performat În memoria unei tulburări. Textele tale mai  vechi care erau confesiuni intime și dureroase, au fost transpuse cursiv, timp de o săptămână pe fâșii  de hârtie semitransparentă și autocolantă. Cum te-ai simțit după ce ai finalizat performance-ul? Care  au fost trăirile care te-au cuprins? 

“In memoria unor tulburări”, un performance în care, într-o perioadă, am vrut să fiu înțeleasă, dar am ajuns să scriu pe foi pentru că nu aveam cui să spun, am scris pe banda de scoci toate gândurile, începând de la 15 ani. Acest fapt a avut cea mai mare încărcătură emoțională, deoarece a trebuit să fiu în totalitate vulnerabilă în fața oamenilor. M-am simțit goală în fața lor, ceea ce îmi lăsa o greutate pe suflet. Eram neajutorată, dar în același timp sprijinită de ei. În timpul performance-ului, mă simțeam sufocată și când s-a terminat, toată acea presiune venită din toate părțile, s-a dispersat. Atunci m-am simțit înțeleasă.

Îți folosești propriul corp în proiectele tale artistice, provocând reacții din partea publicului. Te  detașezi de traumă sufletește în momentul performance-ului sau tocmai acesta îți dă puterea să duci  la final mesajul? 

Nu mă pot detașa de emoții în timpul performance-ului, din contră, ele ajung să se amplifice la un nivel în care timpul parcă se dilată și totul merge în reluare, iar acțiunile din performance ajung să fie memorii vagi. Nu pot face o lucrare și să nu simt nimic, chiar dacă există consecințe după. La baza creației stă o emoție ce vrea să fie văzută și ajunge să pună stăpânire pe tot ce înseamnă sinele meu.

Această creație artistică a fost realizată printr-o finanțare Energie! Burse de creație, acordată de Municipiul Timișoara, prin Centrul de Proiecte. Creația nu reprezintă în mod necesar poziția Centrului de Proiecte al Municipiului Timișoara, iar acesta nu este responsabil de conținutul ei sau de modul în care poate fi folosită.