La zece ani de la prima ediție, festivalul UNFINISHED continuă să crească în același spirit care l-a definit dintotdeauna: curiozitatea, vulnerabilitatea și dorința de a transforma necunoscutul într-un loc al întâlnirii.

De zece ani, UNFINISHED nu e doar un festival, ci un mod de a privi lumea. Își asumă din nume o filosofie care îi ghidează fiecare ediție: aceea că transformarea nu se termină niciodată. „Neterminat” devine o formă de viață, o credință în evoluția continuă, în forța întrebărilor, în frumusețea imperfecțiunii.

Tema de anul acesta, LEAP, a fost o invitație la a face pasul în necunoscut. Un salt care nu are neapărat o destinație, dar are dorință. „Pentru mine, saltul în necunoscut arată ca un incipit, o dorință. E negru, dar atât de luminos, pentru că în el se ascunde și un final, și un început.”

Comunitatea: o familie în devenire

Festivalul s-a desfășurat între 26 și 28 septembrie, la Casa Universitarilor din București, transformată pentru trei zile în House of Ideas. Acolo s-au adunat oameni din toate colțurile lumii și din domenii care rar se ating: artă, știință, jurnalism, activism, design, filosofie. Însă ceea ce leagă această diversitate nu e profesia, ci o valoare comună: curiozitatea. Dorința de a învăța, de a asculta, de a pune sub semnul întrebării tot ce părea stabil.

UNFINISHED e diferit încă de la înscriere,  nu cumperi un bilet, ci aplici pentru a face parte din comunitate. Nu pentru statut, ci pentru autenticitate. Aici nu e despre cât știi, ci despre cine ești. Această intimitate colectivă e, probabil, cea mai mare reușită a festivalului după un deceniu de existență. O comunitate vie, care învață continuu să fie împreună, dincolo de vârstă, profesie sau context.

O zi în festival

Duminica a început cu o sesiune de yoga condusă de Avisek Majumdar. Mi-am reamintit că vreau să practic această metodă de vindecare mai des. Ne-a învățat să ne simțim corpul, să trecem dintr-o poziție în alta cu grijă și zâmbetul pe bune. Deși afară erau doar 15-16 grade, nu ne era frig. Simțeam căldura interioară. După sesiune, am mers să mănânc, paste cu pesto și, recunosc, două boluri de orez cu lapte. Pentru că la UNFINISHED se are grijă și de stomac, nu doar de suflet.

Mai târziu, am participat la Through Their Eyes, un atelier senzorial care te întoarce la primele tale amintiri de viață. Simți din nou ce ai trăit în primul an: uterul mamei, primele sunete, lumina, orașul. O experiență care îți amintește cât de adânc e stratul emoțiilor uitate și cât de mult te modelează lucrurile pe care nu ți le mai amintești conștient.

Printre spațiile cele mai puternice ale festivalului a fost Unfinished Love Stories, o arhivă vie a iubirii în toate formele ei: amoroasă, platonică sau neterminată. Daniel Jones, alături de alți jurnaliști și scriitori, citește scrisorile trimise de participanți și le dă voce. E un loc de confesiune, dar și de curaj. Pentru că nu e nevoie să ai un final ca să spui o poveste.

Curiozitatea, arta și grija pentru lume

Arta e prezentă peste tot: în dans, scris, performance, instalații, muzică, gastronomie, realitate augmentată. Totul devine o expresie a aceleiași întrebări: ce se întâmplă când ne întâlnim?

În același timp, grija pentru lume nu e doar discursivă, ci concretă. Festivalul are o atenție constantă pentru sustenabilitate: se calculează amprenta de carbon, se evită risipa, se lucrează local și responsabil. Iar accesibilitatea e una dintre priorități, evenimentul e gratuit, deschis tuturor, fără bariere de statut sau de resurse.

Nu știm exact încotro se îndreaptă UNFINISHED după un deceniu, dar e limpede că merge spre ceva superb. Poate tocmai pentru că nu are un scop final, ci o promisiune: de a rămâne viu, imperfect și curios.

Frumusețea acestui festival e tocmai aceea că refuză să se termine.

Și în asta, cred, stă tot sensul lui.