„Paris Pallady este un eseu expozițional, o dispunere aproape aleatorie de opere. Nu este o expunere sau un demers expozitiv. Expunerea este un discurs, o articulare de argumente – fie ele pur vizuale – care încearcă să convingă un auditoriu despre caracterul obiectiv al unui parcurs anume. Așa se petrece în expunerea unui avocat, care ține să demonstreze că lucrurile au decurs doar într-un anumit fel, într-o singură direcție și cu un sens unic. Expunerea curatorială este și ea o pledoarie, o formă de retorică în sprijinul unei teorii asupra artei, asupra unui artist, asupra unei perioade. O expunere are tacite aspirații teoretice, iar uneori chiar științifice – ea încearcă să (se) convingă că și în lumea evanescentă a faptelor artistice poate fi făcută ordine, pot fi decelate procese și evoluții.  

Paris Pallady se plasează la antipodul acestei practici curatoriale inerent teoretice, chiar dacă păstrează, inevitabil, un element de expunere ce se regăsește tocmai în textul de față, conceput ca un contrapunct în raport cu etalarea operelor de pe pereți. Etalarea, prezentarea tablourilor pare fortuită – unele lucrări ar putea fi într-un capitol sau la fel de bine într-altul. Nu există elemente obiective care să certifice apartenența unei scene la capitolul Reverii, Solitudini sau Ironii. Totul depinde de o decizie curatorială asumat subiectivă. Doar în box apartenența la o categorie este verificabilă strict tehnic, prin greutatea sportivilor. Dar viața nu e sport. În viață, o ironie sau o nostalgie de categorie ușoară poate să pună la podea o certitudine de categorie super-grea. Pallady este un pictor al vieții moderne, pentru care imponderabilitatea și reversibilitatea afectivă este o condiție-cheie. Stările din tablourile sale joacă amețitor, precum razele de soare pe o apă curgătoare: greutatea și ușurătatea vieții se combină la el mirabil, perpetuu instabil. Scenele, personajele, atitudinile și inventarul iconografic al lui Pallady este mereu cam același, însă distincțiile dintre trăirile pe care le evocă acestea par de cele mai multe ori insesizabile – cele mai benigne scene de interior devin colivii în care ciripesc delicii inavuabile sau, dimpotrivă, cuști în care latră sarcasmul cel mai mușcător. 

Paris Pallady mizează pe redarea trecerilor fine dintre stările de spirit (ale artistului, ale noastre), în repetabilitatea și reversibilitatea lor astenizantă. Paris Pallady explorează instabilitatea și insecuritatea emoțională, care dinamizează devenirea, trăirea și reflecția. De aceea, expoziția nu are capitole decupate și încartiruite în săli bine delimitate. Un capitol (adică o stare) survine pe la mijlocul altui capitol, solitudinea se instalează pe nesimțite în reverie, iar ironia scurmă brusc în solitudine. Paris Pallady nu redă un flux al conștiinței, ci unul al (auto)percepției, fiind o pledoarie pentru perpetua (ne)așezare afectivă în lume.

Produs al unei rătăciri voite a practicii curatoriale, Paris Pallady este o înfățișare sau înlănțuire de stări de spirit, așa cum transpar ele din opera modernistului pur-sânge al artei românești, Theodor Pallady (1871-1956). S-a născut la Iași, într-o familie de boieri de viță veche, mama sa provenind din stirpea Cantacuzinilor. A început studii tehnice, riguroase și friguroase, de inginerie, la Politehnica din Dresda (1887-1889). Dar a virat rapid spre căutările calde, visătoare și lirice, din atelierele de pictură pariziene ale Academiei de Arte Frumoase, de la Gustave Moreau la Puvis de Chavannes, de care se desprinde cu greu și se întoarce în țară în 1904. A rămas atașat de Paris, unde a revenit mereu (ultima dată în 1940) și s-a împrietenit pe viață cu unii dintre colegii săi, care au devenit protagoniști ai artei universale, precum Henri Matisse, Albert Marquet sau Georges Rouault. 

Pallady are în comun cu colegii săi o arie iconografică dominată de scene de interior, cu figuri, naturi moarte și peisaje, subiecte relativ clasice, dar care redau specificul vieții urbane moderne. Diferența dintre toți aceștia și Pallady rezidă, însă, într-o anumită predilecție spre desenul clasic, riguros, colțuros și pregnant al pictorului român. Matisse, Marquet și Rouault au în comun, cu toate diferențele lor de expresivitate, un tip de desen parcă pierdut, din pensulă, fluid, rotund, chiar onctuos și bonom uneori, ca o acoladă în care lumea e îmbrățișată generos. Pallady se distinge de colegii săi prin desenul țeapăn, uneori nemilos tehnic, care transformă corpurile și locurile în schele funcționale, bine articulate, dar vizibil îmbinate de o știință ale cărei rădăcini evocă pasiunea descriptivă și rece a politehnistului din Dresda, adăpostit inadvertent în lirica simbolistă a pictorului de la Paris. Desenul lui Pallady pare o contracție avară a pânzei, în timp ce desenul colegilor și prietenilor săi sugerează o darnică destindere a pânzei.

Arta lui Pallady este o contradicție în termeni – cu natura sa acut reflexivă și cu mijloacele artistice clasice ale unei construcții riguroase și raționale, care nu-și permite excese și fantezii formale debordante, Pallady s-a dedicat întreaga viață cartografierii minuțioase a bunăstării burgheze, a poeziei clipelor pierdute în abundența stărilor indefinite. Cu pregătirea tehnică și cu profilul său psihologic analitic și caustic, Pallady ar fi fost un excelent arhitect de idei și edificii solide, puse în slujba ameliorării producției sau a societății prin invenții tehnice. Însă el, dimpotrivă, și-a devotat opera datului (prea) egal al fiecărei zile, consumată între fotoliu și gheridonul pe care se află o vază cu flori vag exuberante și fructe oarecare, însoțite de un cuțit bont și de un pișcot uscat, totul plasat în fața unei ferestre pe care intră un soare monoton luminos, niciodată torid-auriu. 

Rutina zilnică, fără mari drame sau idealuri revoluționare, fără speculații intelectuale sau demonstrații de forță spirituală, apare ca o compoziție mereu perfectibilă, agrementată de o carte sau o revistă, de pipă și ochelari, de un pahar sau o ceașcă, de un evantai sau de o sculptură orientală, dar mai ales de o femeie (adesea despuiată) care pozează stingheră sau relaxată, fără să fie posedată de artist sau de interiorul în care se află strict pasager. Nimic excesiv, nimic scump – nu e strop de caviar în rafinamentul vieții burgheze elogiate de Pallady. Acest repertoriu iconografic recurent, aparent simplu și auster, seamănă cu fațetele colorate ale cubului Rubik. Artistul le rotește mereu, cu mișcări repetate, pentru a obține combinația perfectă care să redea luxul, calmul și voluptatea fiecărui moment unic prin banalitatea jucată și neglijența studiată, definitorii pentru un stil de viață impregnat de acel „air de Paris” care emană din întreaga sa operă.

Pictura lui Pallady este dedicată acestui Paris dinăuntru. Este un Paris prêt-à-porter, esențializat, pe care el, artistul român la el acasă doar pe malul Senei, l-a purtat mereu cu sine și l-a proiectat pretutindeni, în camerele mobilate și în hotelurile bucureștene în care locuia atunci când nu se afla în apartamentul său din Place Dauphine, la doi pași de Notre-Dame. Acolo el a pus la punct scenografia, mediul și mecanismul compozițional care îi definesc nu doar tablourile și viziunea, ci și veritabila lecție despre subtila calitate a vieții pe care o poartă acestea. 

Paris este unicul paradis al vieții interioare a lui Pallady, cochilia perfectă, în care se derulează ritualuri aparent cuminți, repetate la infinit – lectura, privitul pe fereastră, fumatul și cafeaua, contemplarea florilor și a femeilor, plimbările în preajma casei, pe malurile Senei: pe scurt, viața, pentru el și pentru mulți dintre noi. Sau bucuriile unui filistin, misogin și snob retrograd, cum ar spune un critic actual acerb. Dar umila lecție despre luxul interior a lui Pallady este aceea a unui estet ascetic, absorbit doar de puținele lucruri care fac viața demnă de a fi trăită, privită și simțită. Este un îndemn tacit epicureic adresat tuturor de a ne bucura de puținul pe care îl avem, care poate fi trăit cu inspirație, cu har și cu seninătate. Nu este o rețetă a fericirii, o revelație sau o cale de îmbogățire. Este doar exercițiul sau gimnastica frumosului propriu, pus la lucru zi de zi, fără patos sau frenezii. În timp ce la contemporanii săi, de la Matisse și Marquet la Bonnard și Braque, luxul și calitatea vieții au intensitatea cromatică și voluptatea formală și carnală a abundenței care parcă dă în clocot, la Pallady izbește un fel de reținere, de crispare mizantropă care cauterizează parcă bucuria pe măsură ce o etalează. O tristețe, o insidioasă melancolie plutește difuz în fiecare scenă care laudă viața și o transformă în alegorie de tip vanitas, a timpului care trece inexorabil. 

Pallady este întruchiparea perfectă a caracterului antinomic al firii omenești care, în ciuda condiției și naturii sale specifice (în cazul său, aceea a unui observator lucid, exigent, sever, avar), se înverșunează să exploreze un orizont opus sieși (în cazul său, acela al fericirii care iradiază din trăirea plenară a bunăstării), pe care astfel îl subminează pe măsură ce îl trăiește și-l construiește. Ceea ce intrigă în opera lui Pallady este nostalgia prezentului, simțită în chiar timpul trăirii prezentului, care devine imediat trecut, înghețat într-un ideal făcut parcă intangibil tocmai prin reprezentarea sa elogioasă. Pallady este un nostalgic anti-sentimental, care edifică realitatea ca paradis artificial. El nu are nevoie, ca Baudelaire, de esențe tari și experiențe contorsionate pentru a creiona un paradis paralel – pentru el, puținătatea vieții simple și bune este deja idealitate, iar simpla înfățișare a acesteia în pictură apare ca o fantasmă care-l subjugă pe el și ne farmecă pe noi.”

Erwin Kessler