de Silvia Suciu

Există ceva ușor paradoxal în a inaugura un spațiu de artă contemporană într-o clădire care poartă deja în ea mai multe secole de istorie. În cazul Fundației Plan B, paradoxul nu este un accident, ci pare să fie chiar punctul de plecare. „Inaugurare”, expoziția care deschide noul sediu din Casa Bogdánffy, nu încearcă să producă senzația unui început absolut. Dimpotrivă, propune o situație în care noul este obligat să intre în corelație cu ceea ce exista deja: arhitectura, memoria locului, istoria orașului, istoria artei și, nu în ultimul rând, istoria de două decenii a Plan B.

Curatoriată de Mihnea Mircan, expoziția reunește artiști din generații și contexte geografice diferite, de la figuri conscrate ale artei conceptuale europene la artiști care au articulat scena contemporană românească după 1990. Lista îi cuprinde pe Radu Abraham, Ioana Bătrânu, Alex Bodea, Erik Bünger, Jonathan van Doornum, Adrian Ganea, Fabien Giraud & Raphaël Siboni, IRWIN, Sanja Iveković, Jill Magid, Piero Manzoni, Fabio Mauri, Philip Metten, Jean-Luc Moulène, Ciprian Mureșan, Navid Nuur, Miklós Onucsán, Șerban Savu, Larisa Sitar, Lucy Skaer și Mona Vătămanu & Florin Tudor.

Nu este, așadar, o expoziție care poate fi citită pur și simplu ca o selecție de „artiști importanți” reuniți într-un spațiu nou. Mai interesant este modul în care lucrările sunt puse în relație cu însăși ideea de spațiu: cu locurile de expunere, pereții, subsolul, urmele construcției și straturile istorice ale Casei Bogdánffy.

O instituție care își construiește propria casă

Înființată la Cluj în 2005 de Mihai Pop și Adrian Ghenie, Plan B a contribuit în ultimele două decenii la dezvoltarea și internaționalizarea scenei de artă contemporană românească. Noul sediu din Casa Bogdánffy marchează o schimbare de scară: de la modelul galeriei către o structură instituțională mai amplă, orientată spre expoziții, cercetare, producție artistică și programe publice.

Alegerea clădirii este esențială pentru această transformare. Casa Bogdánffy, construită la începutul secolului al XIX-lea, nu este un spațiu neutru. Restaurată și reamenajată de Attila Kim Architects, ea păstrează urmele propriului trecut și devine parte activă din experiența expoziției. Lucrările nu sunt pur și simplu instalate într-o arhitectură istorică, ci intră într-un dialog cu aceasta.

De aici pornește una dintre întrebările centrale ale expoziției: ce se întâmplă cu o lucrare atunci când este așezată într-un loc care are deja propria memorie?

A inaugura înseamnă a deschide un context

Titlul expoziției are o aparentă simplitate: un spațiu nou se deschide și prima expoziție se numește „Inaugurare”. În lectura curatorului Mihnea Mircan, însă, termenul capătă o dimensiune mai complexă. A inaugura nu înseamnă doar a deschide, ci a conferi unui loc un nou statut.

Astfel, expoziția poate fi privită și ca un experiment asupra instituției însăși. Ce înseamnă să transformi o casă cu o istorie proprie într-un spațiu pentru arta contemporană? Cum poate o instituție nouă să intre într-un oraș fără să pretindă că începe de la zero?

Răspunsul nu este formulat printr-un manifest, ci prin relațiile dintre lucrări și spațiu.

Lucrările ca forme de memorie

Selecția reunește artiști și practici foarte diferite, de la Piero Manzoni, Fabio Mauri, Sanja Iveković și Jill Magid la Ciprian Mureșan, Șerban Savu, Ioana Bătrânu, Miklós Onucsán, Larisa Sitar, Radu Abraham sau Mona Vătămanu & Florin Tudor.

Prezența unor artiști precum Manzoni și Mauri introduce o genealogie a practicilor care au pus sub semnul întrebării statutul obiectului artistic și relația dintre operă, instituție și context. Lucrările Sanjei Iveković aduc în discuție memoria, reprezentarea și dimensiunea politică a imaginii, în timp ce practica lui Jill Magid se situează frecvent la intersecția dintre artă, instituții, autoritate și spațiul public.

În paralel, artiștii români aduc alte forme de raportare la memoria recentă, la cotidian și la transformările sociale și urbane. Important este că expoziția nu construiește o separație rigidă între „românesc” și „internațional”. Cele două istorii se întâlnesc în aceeași arhitectură, iar diferențele de generație, context și practică devin parte din construcția expoziției.

„Inaugurare” funcționează astfel mai degrabă prin opoziții și corespondențe decât printr-o temă unică ilustrată de fiecare lucrare.

Casa ca parte a expoziției

Poate că unul dintre cele mai interesante elemente ale proiectului este faptul că Casa Bogdánffy nu dispare în spatele lucrărilor. Într-un spațiu expozițional convențional, arhitectura este adesea redusă la o infrastructură neutră: pereții susțin lucrările, iar circulația este organizată astfel încât privirea să se concentreze asupra lor. Aici relația este mai complexă. Pereții, proporțiile încăperilor, scările și subsolul păstrează o prezență proprie.

Arhitectura devine astfel un fel de „a doua operă” a expoziției, nu în sensul unei opere de artă propriu-zise, ci ca element care schimbă constant modul în care lucrările sunt percepute. În același timp, lucrările fac vizibile anumite calități ale casei care ar putea rămâne altfel neobservate.

Această relație este cu atât mai importantă cu cât expoziția adună atât obiecte, cât și imagini, instalații și lucrări care operează conceptual. Casa oferă fiecăreia un alt context, iar diferențele dintre practici nu sunt estompate.

Șerban Savu și imaginea locului

În această configurație, prezența lui Șerban Savu capătă o rezonanță aparte. Practica sa a urmărit constant relația dintre individ, arhitectură și spațiile cotidiene, aducând în imagine zone și situații care scapă reprezentărilor spectaculoase ale orașului.

În Casa Bogdánffy, această preocupare pentru spațiu se întâlnește cu un loc care este simultan arhitectură istorică, memorie și instituție nouă. Imaginea devine astfel nu doar reprezentare, ci și un mod de a păstra sau transforma experiența unui loc.

Prezența lui Savu contribuie la una dintre temele discrete ale expoziției: felul în care locurile sunt construite prin imagini și, reciproc, felul în care imaginile sunt modelate de locurile în care apar.

De la galerie la instituție

În spatele expoziției se află, inevitabil, și istoria Plan B. Înființată în 2005, galeria a devenit una dintre platformele prin care artiști români au intrat într-un circuit internațional mai larg. Noul proiect schimbă însă perspectiva: fundația își asumă acum o activitate care nu se limitează la prezentarea și reprezentarea artiștilor.

Apropierea de modelul kunsthalle presupune tocmai această extindere a funcției: expoziția devine una dintre formele prin care o instituție produce discurs, cercetare și contexte pentru artă. În acest sens, Casa Bogdánffy nu este doar o nouă adresă, ci și o declarație despre felul în care Plan B își imaginează propria continuitate.

Este o transformare relevantă și pentru Cluj, unde existența unei scene artistice puternice este legată în mod direct de infrastructura care o susține. Un spațiu de asemenea amploare permite nu doar expoziții, ci și producție, arhivare, cercetare și construirea unei memorii instituționale.

Subsolul: o altă temporalitate

Programul video din subsol, cu lucrări de Noor Abed, Jonathan van Doornum, Adrian Ganea, Fabien Giraud & Raphaël Siboni, Daphné Heretakis, Jean-Daniel Pollet, Mary Reid Kelley & Patrick Kelley și Ben Rivers, introduce o altă temporalitate în expoziție.

Dacă spațiile principale pun în relație obiectul, imaginea și arhitectura, subsolul aduce în prim-plan durata și imaginea în mișcare. Coborârea fizică în clădire schimbă și regimul privirii: lumina scade, timpul se dilată, iar experiența devine mai apropiată de cea a unei săli de cinema decât de cea a unei galerii. Programul video funcționează astfel nu doar ca o secțiune suplimentară, ci ca o schimbare de ritm în interiorul expoziției.

Ce inaugurează, de fapt, Plan B?

„Inaugurare” poate fi citită, în cele din urmă, ca o expoziție despre relația dintre început și memorie. Cu peste două decenii de activitate în spate, Plan B inaugurează un spațiu nou, dar nu o istorie nouă. Casa Bogdánffy exista înaintea fundației, Clujul exista înaintea casei, iar artiștii aduși împreună în expoziție vin fiecare cu propriile istorii, contexte și genealogii.

Tocmai această suprapunere face ca titlul să fie mai mult decât o formulă de deschidere. „Inaugurare” nu încearcă să producă un început, ci să pună în relație straturi care existau deja. În loc să transforme trecutul în decor, expoziția îl folosește ca material. Iar Casa Bogdánffy devine locul în care aceste istorii – ale clădirii, ale artiștilor, ale orașului și ale instituției – se întâlnesc.

Expoziția va putea fi văzută în perioada 18 septembrie – 22 noiembrie 2026