„«Aveți oare în București o orchestră care să poată executa binișor o simfonie de Beethoven?» Îmi venea cu greu să-i răspund: «Da!». Dar nu voiam nici să-i spun «Nu!». De aceea rămăsei încurcat. Wagner interpretă tăcerea mea drept o negație și urmă zicând: «Înțeleg, nu aveți orchestră bună; ei bine, domnul meu, nu sunteți încă civilizați.»” (Grigore Ventura, publicist, în dialog cu Richard Wagner, la Bayreuth, 1868) 

O privire retrospectivă la 70 de ani de la dispariție nu poate evita repunerea pe tapet a importanței lui George Enescu: de ce este (atât) de important pentru România? Care este locul său în lume? Expoziția de față răspunde acestor întrebări și spune povestea unei personalități fundamentale a culturii românești.

Muzica „clasică” este un produs al civilizației vest-europene, mai idiomatic decât orice altă artă. Simplul fapt că România are un compozitor recunoscut internațional – ba chiar revendicat de cultura franceză – validează, alături de originea latină a limbii române, identitatea noastră europeană.

„A fost un violonist sublim, unic prin perspectiva plină de familiaritate (interpretarea suitelor pentru vioară solo de Bach ne-a rămas; ele fac dovada). Un pedagog la fel de sublim (micul Menuhin i-a fost elev, Dinu Lipatti n-a fost mai puțin decât finul său). Aproape că i-ai putea ierta pe cei care ignoră faptul că a fost – și rămâne – un compozitor superb, cel care a dat suflet sonor și expresie – deopotrivă clasică și populară – României sale, și un umanist desăvârșit, având curajul de a aduce pe scenă, în unica sa operă, personajul de format imens pe care atâția alții l-au ocolit: Œdipe. Și asta în limba franceză. La un nivel aproape de neconceput în anii ’30 , o epocă în care puțini s-ar fi așteptat la un asemenea avânt liric și epic – și chiar să-i fie permis (să ne gândim, totuși: Hindemith, cu Mathis der Maler, alt personaj de talie mitică, confirmă excepția). Un mare muzician și un mare om. Nici nu mai contează că a fost violonist. Dar când îl auzi alăturându-se elevului său Menuhin în Dublul concert în re minor de Bach, sub bagheta prietenului Monteux, el deschide un cer, îndrăznește în sunet o noblețe, o familiaritate și o tandrețe a recunoștinței, încât îți spui: aproape că ar fi fost de-ajuns doar asta…” (André Tubeuf, Dictionnaire amoureux de la musique)

E un enfant prodige, de o precocitate cu nimic mai prejos decât a lui Mozart (cu care, de altfel, îl și compara Pablo Casals) – nu doar ca instrumentist, căci simfoniile sale de școală, neincluse în catalogul oficial, relevă o maturitate componistică mai complexă decât în primul său opus, Poema română. Enescu e factorul civilizator al culturii românești și pentru că el e primul care dirijează în integralitatea ei Simfonia a IX-a de Beethoven, apoi primul Parsifal. Concursul de compoziție înființat de el (și finanțat din veniturile sale cu peste 145.000 de euro, în banii de azi) e punctul de plecare al întregii pleiade de compozitori români de secol XX: Jora, Alessandrescu, Andricu (acest Șostakovici autohton), tragicul Cuclin, Rogalski, Lipatti însuși, Drăgoi, Silvestri (din vremea când nu puteai fi dirijor dacă nu erai capabil să și compui), Constantinescu, Roman Vlad… Orga Ateneului, donată de el, Filarmonica din Iași înființată tot de el – Enescu a fost catalizatorul culturii naționale. N-a fost primul român care a scris note muzicale; pentru asta îl avem pe Cantemir – un intelectual mai ilustru nici nu poate fi imaginat. Dar fără Enescu cultura ar fi rămas la nivelul – deloc de disprețuit, dar totuși primar – al unui Barbu Lăutaru și Grigoraș Dinicu, cu încercările timide ale lui Wachmann de evadare în afara idiomului muzical balcanic.

George Enescu navighează sub vremi, cu un parcurs pe cât de improbabil, pe atât de miraculos: de la Liveni, un sat din nordul Moldovei, până la Paris, unde opera Œdipe are premiera absolută la Palais Garnier. Viața lui nu poate fi povestită decât hagiografic. Dacă istoria e un labirint, sângerosul secol XX a plasat în el cel puțin trei minotauri: Primul Război Mondial, Al Doilea Război Mondial și comunismul. Enescu i-a învins pe toți trei, recunoașterea sa postumă crescând din ce în ce mai mult în secolul XXI.”