„Ce anume definește o „epocă frumoasă”? Unul dintre răspunsuri, probat de istorie, spune că o epocă frumoasă apare, în memoria colectivă a lumii, din sentimentul de nostalgie. În urma unui eveniment profund transformator, viața de dinainte capătă în mintea noastră o aură magică, devenind o ancoră, un punct de referință și, totodată, un tărâm pe care supraviețuiesc, cu mici excepții, doar amintirile bune. În urmă cu un secol, o lume cutremurată de un Prim Război Mondial era cuprinsă de nostalgie după epoca precedentă, când Europa, cunoscând o relativă stabilitate, un progres tehnologic și economic fără precedent și o înflorire artistică marcantă, se așeza din ce în ce mai încrezător în tiparele construite de idealurile moderne specifice secolului XIX. 

„Belle Époque” este un termen care a apărut în Franța anilor interbelici, desemnând perioada cuprinsă aproximativ între 1870 și 1914 – anul în care a început Marele Război. Deși aceasta este strâns asociată cu Parisul acelor vremuri – centru al inovațiilor, al culturii și al artei occidentale –, termenul s-a extins și poate cuprinde, la nivel de idei și sentimente, mai multe spații europene, printre care și cel românesc. 

În România, Belle Époque poate fi suprapusă perioadei de domnie a regelui Carol I, între 1866 și 1914 – cinci decenii în care statul român modern a fost construit, cu hotărâre și consecvență, după principii liberale. În mediul propice dezvoltării pe plan economic și social, lumea artistică a căpătat și ea forme concrete: două Școli de Belle-Arte funcționau la Iași și la București, tineri artiști talentați plecau cu burse pentru studii în străinătate, iar expozițiile organizate pe cale oficială au intrat în cotidianul locuitorilor capitalei. În doar câteva decenii, nu doar că arta și artistul au căpătat un statut social de sine stătător, ci, mai mult, chiar gustul artistic local a ajuns să fie suficient de consistent încât să susțină dialoguri și să suporte incidența unor viziuni artistice diverse. 

Multiplele aspecte ale unui Belle Époque românesc, așa cum l-am conturat mai sus, pot fi observate dacă urmărim firul vieții și creației artistice al unui pictor format deplin în această perioadă și prezent – începând din jurul anului 1900 și până la Primul Război Mondial – în centrul lumii artistice bucureștene. Nicolae Vermont (1866-1932) a fost pictor și gravor, rămânând cunoscut în istoria artei românești pentru compozițiile sale bine construite, cu desen viguros și precis, pentru panourile decorative ce îmbogățesc interioarele unora dintre cele mai frumoase clădiri bucureștene, pentru activitatea sa de gravor, dar mai ales pentru energia cu care și-a dedicat viața crezului că arta trebuie să aibă un loc în viața de zi cu zi, având puterea de a face lumea un loc mai bun.

Expoziția Vermont și farmecul Belle Époque urmărește parcursul artistic al lui Nicolae Vermont, suprapus cu această perioadă celebră care se dezvăluie, prin lucrările artistului, în toată complexitatea sa – atât socială, cât și artistică. Prosperitatea economică și dezvoltarea socială care au permis, în special în orașe, realizarea unor lucrări artistice remarcabile – într-o diversitate de stiluri coexistente, de la răspânditul academism și până la impresionism – s-au manifestat în același timp cu numeroase tensiuni sociale, cu lipsuri și cu inegalități care s-au perpetuat și accentuat, având ca ecou în artă nevoia de schimbare și de libertate de expresie. Aceste lumi suprapuse, adesea imposibil de separat una de cealaltă, se insinuează subtil în expoziție, dezvăluindu-se prin expresivitatea creației unui artist de talia lui Nicolae Vermont.” 

Maria Munteanu