Picturile și grafica lui Botond Részegh par să înfățișeze figuri care există fără scop într-o lume pe care o pot înțelege doar parțial. Figurile sale sunt metafore pentru starea actuală de tehnologie, în care cu cât ești înconjurat de mai multe știri și informații, cu atât gradul de singurătate este mai mare, deoarece nici știrile, nici contactul social nu mai depind de prezența umană, ci doar de existența monitoarelor noastre. Lumea în care trăim este împovărată și ne împovărează. Pe lângă căutarea bunăstării, sentimentul de responsabilitate, omisiunea și frustrarea cauzată de lipsa de utilizare a timpului creează comportamente și sentimente ale căror consecințe Byung-Chul Han le-a numit pe bună dreptate „societatea epuizării”.

Botond Részegh a transformat această viziune complexă asupra lumii într-o formulă simplificată.El prezintă un univers în care apare experiența dramatică a existenței, căutarea unei ieșiri, speranța sau lipsa de speranță a relațiilor sociale. Lumea picturală care poate înfățișa acest lucru s-a dezvoltat constant de-a lungul anilor. În diversele sale serii, figura apare ca o formă simplificată, cu contururi întunecate, care există uneori în sine, alteori cu un obiect, alteori împletită cu alte figuri. Mișcările sau imobilitatea lor sugerează o existență introspectivă, înconjurată de un spațiu gol simbolizat de culori puternice, în mare parte monocrome.

La începutul carierei sale, Részegh a experimentat și cu tehnici grafice, în care a combinat desenul cu linii fine cu utilizarea unor tehnici mai rudimentare. Consecința acestei practici este că și contururile întunecate din picturile sale arată această experiență de desen și, de fapt, în opera sa putem descoperi o tranziție între lucrările pe hârtie și pânză, realizate cu stiloul sau pensula. Universul său este unitar în care tehnicile nu se înlocuiesc, ci se completează reciproc.El gândește în serii, ceea ce înseamnă că pentru el un motiv, un decor, o formă și o relație de formă nu apar într-o compoziție închisă, ci în mai multe moduri. Parcurge posibilitățile pe foi sau pânze succesive pentru a vedea care dintre ele reflectă cel mai bine starea pe care dorește să o exprime.

Titlurile seriilor sale, ca să numim doar câteva exemple, „Anatomia războiului”, „Splendidă solitudine”, „Zile împachetate” sau „ Zile exploatate”, sunt combinații poetice de cuvinte care se referă, pe de o parte, la lumea simbolică a operelor sale, iar pe de altă parte la complexitatea și stratificarea constelațiilor care par simple în lucrări. „Anatomia războiului” este, din păcate, o sintagmă constant relevantă, sugerând o analiză a mecanismelor sale, ceea ce sugerează că în spatele soluțiilor militare la conflictele din ce în ce mai complexe de astăzi se află factori psihologici și de putere care nu se referă la caracterul conflictelor, ci la o dorință de dominație care datează de la începutul istoriei. Cu toate acestea, imaginile lui Botond atrag atenția asupra vulnerabilității individului din spatele acestor probleme geopolitice complexe. „Zile împachetate” sau „Zile exploatate”, pe de altă parte, evocă capcanele inerente vieții de zi cu zi, acțiunile monotone și înșelătoare, aparența de protecție sau situațiile de autoexploatare. Dacă ne uităm la caracterul figurilor care alcătuiesc imaginile și le comparăm cu titlurile, Botond Részegh explorează starea individului în fiecare caz și explorează relația sa cu mediul său, cu sine însuși și cu semenii săi. Dacă privitorul crede că aceasta este o pictură pesimistă în sensul că artistul își imaginează situațiile din viața noastră, s-ar putea să aibă dreptate, dar oglinda pe care Részegh ne-o arată prin imaginile sale se bazează pe realitatea lumii și, prin urmare, este de așa natură încât stimulează acțiunea și schimbarea, a căror cheie se află încă în individ, adică în noi.

Printre titlurile seriei lui Részegh, „Splendidă solitudine” este cea care transmite cel mai bine izolarea individului. Dualitatea expresiei se referă atât la starea care caracterizează societatea secolului XXI, cât și la modul în care această trăsătură de caracter a devenit acum un semn pozitiv al individualismului. Ca și cum singurătatea ar fi o virtute care stă la baza împlinirii și autorealizării: critica lui Részegh este dată de atmosfera imaginilor sale, în care nu vedem nici–o urmă a acestei splendori autoîmplinitoare. Ceea ce vedem în picturile sale în ansamblu, în schimb, este mult mai mult o melancolie a simpatiei pentru starea lumii, pe care artistul o acceptă ca fapt, iar cu lucrările sale se străduiește să-l facă pe privitor să-și formuleze propriile gânduri critice reflectând asupra acesteia.

Titlurile lui Részegh rimează cu lucrarea lui Robert Burton, „Anatomia melancoliei”, publicată în 1621, despre care Béla Hamvas a scris în comentariul său că, potrivit autorului, baza explorării sale asupra subiectului este experiența lumii interlope, deoarece oricine „nu a trăit-o nu are nimic de spus unei alte persoane”. Conform rezumatului lui Hamvas, „melancolia este boala nemuririi” sau, dacă preferați: melancolia este starea în care intră orice viață atunci când se trezește la conștientizarea faptului că nu este nemuritoare, ci se va pierde și se va distruge. În centrul operei lui Burton se află psihicul, sufletul uman, care este focarul melancoliei, dar și terenul infernului. Înaintea timpului său, a tendințelor psihologice și a curentului existențialismului, Burton a formulat, conform interpretării lui Hamvas, că vechile cunoașteri universale au ajuns la concluzia că palatul sufletului este descris prin dualitate: pe de o parte, lumea „iluziilor și coșmarurilor”, iar pe de altă parte, lumea „minunilor amețitoare și a fericirii de nedescris”. Ei bine, Botond Részegh vorbește despre același lucru. Despre cum, în impasul civilizației pe care am creat-o, senzualitatea, atingerea și contactul reciproc reprezintă întotdeauna o cale de scăpare, dacă nu pentru supraviețuire, ci pentru acceptarea existenței noastre. Imaginile sale pot, așadar, acționa ca un leac: privitorul este simultan îngrozit de recunoașterea acestei stări de singurătate și, în același timp, cuprins de bucurie că, până la urmă, interdependența noastră este un fel de soluție la toate greșelile și imprudențele pe care le-am creat în jurul nostru.”

Zsolt Petrányi, curator

Șeful Departamentului de Artă Contemporană al Galeriei Naționale Maghiare