Pictorul american David Hockney începe volumul „O istorie a imaginilor” cu următorul gând: „Fiecare imagine este o relatare a faptului că cineva se uită la ceva. Imaginile sunt foarte, foarte vechi. Poate chiar mai vechi decât vorbirea. Prima persoană care a desenat un animal mic a fost privită de cineva, iar când acea altă persoană a întâlnit din nou acel animal, l-a putut vedea puțin mai clar. Imaginea nu este a animalului în sine, ci mărturia artistului care dovedește pe o mică suprafață plană că a văzut această creatură. Fiecare imagine creată vreodată are reguli, chiar și cele surprinse de o cameră de supraveghere într-o parcare. Cineva a pus-o acolo, a aranjat-o astfel încât să acopere o anumită zonă. Nimic nu este automat: cineva a trebuit să își aleagă perspectiva.” Martin Gayford, partenerul de dialog în volumul menționat, adaugă: „Altfel spus, fiecare imagine, bună sau rea, prezintă o viziune personală asupra realității.”

Picturile constant compuse ale lui Botond Részegh relatează, de asemenea, o viziune personală asupra realității și, în plus, pânza prezintă ceva ce Botond a văzut sau a experimentat deja. Dacă reușim să identificăm corect subiectul picturilor sale, noi, privitorii, vedem mai clar despre ce este vorba.

Dar ce putem vedea în imagini? Încă de la începutul activității sale, picturile lui Botond au transmis observațiile sale despre ființele umane. Artistul a dezvoltat un desen caracteristic al figurilor, care le schițează nu ca personaje, ci ca ființe al căror gen este rareori evident. Când apar la plural, presupunem că vedem relațiile încâlcite ale unor perechi. Dar privite altfel, ele reprezintă prietenii, emoții, atracție și repulsie, multe situații familiare pe care le-am trăit cu toții, dar nu le-am perceput în această formă dezvăluită, ci mult mai complex, mai multifațetat.

Pentru mine, lipsa chipurilor este o consecință naturală a faptului că picturile cartografiază relațiile umane. Acestea nu pot avea chipuri, deoarece ideea nu este să fie identificabile, să aibă o stare de spirit reflectată în chip, ci un mod mai elementar de a exprima aceste relații simbolic, substituibil. Să-și imagineze fiecare pe cine vrea. Dacă ne întoarcem la citatul lui David Hockney, scopul acestei substituibilități este să recunoaștem în propria noastră viață modelele, situațiile, limbajul corpului pe care Botond le pictează.

Cealaltă problemă abordată în citat este faptul că pictorul privește și pictează lumea din propriul său punct de vedere și nici nu se poate altfel. Botond ne prezintă relațiile umane prin intermediul propriei sale experiențe, care este, desigur, plină de anxietate, iar acest lucru se vede în picturile sale. Folosește culori puține, figurile apar ca niște gesturi, tușele din fundal par nervoase, sugerând clar că Botond nu își imaginează această lume umană ca pe o existență idilică, fericită și liniștită, ci mai degrabă ca pe una în care totul se obține prin luptă, mai ales liniștea sufletească, dacă ea există. Titlul expoziției, cu aspectul său meditativ și contemplativ, marchează o nouă serie, al cărei element nou este un sistem de referință, o bară care uneori pare a fi un orizont, alteori o diviziune verticală care împarte culorile și formele în mediul unui peisaj sau al unei clădiri. Astfel, creaturile nu plutesc în neant, într-o ceață de culori, ci se vor afla undeva, într-o lume, într-un pustiu sau într-un fel de sistem de referință, conferind lucrărilor o tentă vizionară, ca și cum am păși într-un vis, în care imaginea nu este clară, dar esența se vede, se înțelege și se interpretează.

Dar ceea ce reprezintă un experiment suplimentar și unitar în această expoziție, și la care asistați pentru prima dată, este intenția lui Botond Részegh de a reinterpreta ramele tablourilor. Încă din Renaștere, rama a existat pentru a separa realitatea imaginii de lume, pe de o parte, și pentru a ascunde detaliile tehnice, modul în care pânza este întinsă pe cadrul orb, pe de altă parte. Botond rupe în mod deliberat cu această tradiție, tăind cadrul, ceea ce are două consecințe. În primul rând, imaginile devin obiecte de design din care rama face parte și nu este un accesoriu. Prin urmare, colorarea sau necolorarea are ca scop unirea suprafeței pictate cu cadrul separator care o înconjoară. Cealaltă intenție este de a elibera „lumea” imaginilor de îngrădirea lor. Botond taie în mod conștient rama, ajustând-o la compoziția și axele tabloului, dar principala sa preocupare este să deschidă, să-și lase creaturile să iasă în lume, să nu le împiedice nicio structură de lemn imaginară sau reală, astfel încât să poată evada dacă doresc sau să pășească printre noi și, astfel, să înțelegem în cele din urmă că figurile din tablouri nu sunt altcineva, decât chiar noi.

Curator Zsolt Petrányi