Modernismul a adus mai multe mutații fundamentale față de sistemul canonic al artei europene. Una dintre acestea este serialitatea ca metodă de creație, în urma căreia locul operei de artă este luat din  ce în ce mai mult de versiune. În paralel cu disoluția ierarhiilor genurilor artistice, diferența valorică dintre schiță și opera definitivă se relativizează și ea. Ca răspuns la complexitatea lumii și legitățile ei invizibile, procesul se așează în prim-plan în locul formei definitive.

Operele lui Fülöp József iau ființă, în mod consecvent, în serii. Între fiecare secvență pot fi observate deplasări programatice. Prezenta expoziție este o selecție a seriilor din ultimii doi ani. În cadrul acestora nu se afirmă relația dintre prototip și copie, ci logica versiunii. Operele iau ființă în tensiunea instalată între disciplina formei, asumată voluntar și gestul de evadare, iar pluriversul lor multiplică inclusiv pozițiile de interpretare ale receptorului.

Utilizarea abstractizării în lucrările lui Fülöp József nu este rezultatul unei evoluții exclusive a formei. În timp ce operele se desprind de referințele reprezentării și în conținut, ele crează simultan și poziția particulară a autorului. Geneza acestor opere este modelată de acele forțe care nu alcătuiesc doar fundalul în fața căruia apare artistul creator, ci formează ele însele atitudinea creatoare. Ca orice carieră artistică, și aceasta se configurează în interiorul țeșăturii unor construcții sociale caracteristice, unde contactul între modul de creație și starea de veghe a receptorului nu este scutit de probleme. În conștiința vocației sale subzistă figura artistului romantic, care susține activitatea creativă permanentă și atunci când aceasta nu este rentabilă din punct de vedere strict economic. În același timp, din partea receptorului apare ca exigență evidențierea judecății de gust necesară pentru interpretarea operelor, punct în care investiția în arta abstractă indică totodată și prestigiul social. Abstractizarea practicată de Fülöp József se bazează însă pe creația în serialitate, astfel intrând de pildă în dialog și cu moștenirea pop-art. Curentul pop-art a ridicat în spațiul artei înalte producția în masă a produselor destinate pieții, în cadrul căreia gestul singular al artistului a fost adesea înlocuit de multiplicarea mecanică. Este suficient să ne gândim la portretele multiplicate serigrafic ale lui Marilyn realizate de către Andy Warhol, în care însăși identitatea devine o marfă care poate fi reprodusă. Fülöp József abordează însă serialitatea dintr-o altă direcție. Cu toate că fusese socializat în cultura vizuală interminabilă a televiziunii comerciale, aflată într-un stadiu incipient în perioada schimbării  regimului politic,el nu continuă gestul ironic creat de pop-art. El preferă să se întoarcă la exigența romantică a artei înalte. La el, abstractizarea apare ca o posibilitate de a se retrage din suprasaturația imaginilor, ceea ce se leagă de narativa îndepărtării de la tradiția mimetică a artei occidentale. În timp ce reia logica producției în serie, el reorganizează forța de modelară identitate a produselor nu prin accesibilitatea culturii de masă, ci venind dinspre experiența picturii abstracte care necesită o atenție concentrată. E ca și cum ar îmbina reproductibilitatea culturii de masă cu migala artei autonome. În acest fel, seriile lui nu devin simple modele ale consumului, ci  o critică  a acestuia, într-o manieră care poartă în ea și critica acelui gust care funcționează drept standard al evaluării abstractizării. 

Dacă spectatorul ar desprinde o singură operă din aceste serii și s-ar identifica cu ea în calitatea sa de produs al culturii vizuale, ar reduce totodată valoarea lui la nivelul mărfurilor de duzină. Semnificația operelor rezidă bunăoară nu în piesele luate separat, ci în deosebirile surprinse între ele. Dacă locul prototipului este luat de o versiune, atunci valoarea operei trebuie căutată nu în unicitatea ei, ci în sistemul subtil al diferențelor. Însă, experiența multiplicității  le este și azi străină colecționerilor de  opere de artă, care continuă să caute opera unică, căci ei pot gestiona cu greu o serie integrală de producție.

Ne-am obișnuit cu faptul că în cultura vizuală contemporană semnificația se organizează în serii de imagini, în care succesiunea imaginilor produse de mediile tehnice generează în timp semnificația. În același timp însă, seriile lui Fülöp József nu urmează a narativă liniară sau o evoluție continuă. Programarea lor este organizată de reveniri și reînceperi continue. În cadrul seriilor, semnificația adăugată se construiește nu numai din simpla inovație, ci din jocul variațiilor, în care sistemul de semne și modul de fabricație se modelează reciproc, iar prin intermediul mutațiilor produc derivații care depășesc  limitele exterioare ale seriilor. Fiecare variantă nouă constituie o nouă posibilitate de intrare în secvență. Aceste serii poartă simultan însemnele preformării ,ale rămășiței și ale unei morfologii în curs de formare. Opera luată  în parte nu este o stare încheiată, ci un instantaneu al unui program de creație care deja poate fi recunoscut. Deciziile picturale, soluțiile tehnice și accentele formale indică adesea direcția posibilei serii de fabricație pentru următorii unu–doi ani. Limbajul acestei programări se modifică permanent odată cu schimbările mediului economic și experiențele biografice ale artistului. În perioada cuprinsă între anii 2014 și 2016, când el se confrunta încă cu dificultăți financiare, unele dintre serii le-a confecționat din materiale mai ieftine, pe bilețele mărunte. Acestea s-au născut însă dintr-un elan singular, cu autostăpânire conștientă,cu redarea multiplă a unui singur motiv,chiar sub forma a mai multor sute de desene realizate într-o zi,două. Secvențele se repetă într-o cantitate care evocă descrierea lui George Kubler despre evoluția formelor în timpul istoric, despre forma timpului. Așa cum stilurile epocilor istorice au evoluat lent, prin repetiții persistente de-a lungul secolelor, sau așa cum diferitele culturi tribale și populare au marcat spațiile geografice, așa am compus expoziția retrospectivă recent finalizată a lui Fülöp József  în Casa cu Arcade din Sfântu Gheorghe. Ulterior, când își putea deja permite acest lucru din punct de vedere material, el alegea materiale din ce în ce mai nobile, în timp ce abstractizarea pe care și-a propus-o drept cadru asumat voluntar devenea și ea din ce în ce mai severă. Pe rețele de puncte geometrice apar fragmente iconografice ale figurii umane, în alte serii se concentreză zgomotul vizual al orașelor, ori se îndreaptă spre noi privirile cosmice ale unor portrete.

Toate acestea urmăresc legități asumate în măsură să devină amprentele unor epoci noi și noi.

Laitmotivul operelor care pot fi văzute la prezenta expoziție este silueta unui craniu. Aceasta însă nu funcționează ca o simplă reprezentare, ci ca parte a unui câmp abstract, în care sisteme geometrice, forme elaborate cu precizie și structuri asemănătoare designului se întâlnesc cu gesturile picturale intuitive. Într-o anumită parte a tablourilor gestul liber, improvizativ este de ordin aproape microscopic, în altă parte ocupă integral planul tabloului, pe alocuri  iese în prim-plan performativitatea industrială a vopselei–spray, suprafața acoperită de vopsea transpusă direct din tub și aplanată cu șpaclu  sau o linie orizontală abia dislocată. În timp ce pe un tablou vedem gestul singular care elogiază omul, pe cel care urmează simplificarea mecanică devine definitorie. Factura suprafeței pictate caută echilibrul în tensiunea dintre ordinea prestabilită, autoimpusă și pitorescul spontan. Dincolo de acest lucru, putem descoperi și căutările care vizează felul cum poate deveni execuția tehnică însăși o experiență filozofică și contemplativă. Abstractizarea geometrică -fie vorba de sistemele de puncte sau despre siluetele marcante ale seriilor actuale– abătându-se de tradiția reprezentării spațiului,nu  construiește iluzia profunzimii. Aici profunzimea se restrânge la planul pânzei, respectiv la suprafața materială prelucrată a acesteia  și deschide spațiu doar în sistemul reflexiv-conceptual. În consecință, nici relația dintre figură și fundal nu se organizează conform teoriei clasice a Gestalt-ului, în care figura desprinsă de fundal oferă spectatorului siguranța recunoașterii. În loc de așa ceva, accentul se mută pe modul de asamblare. Tabloul singular este doar configurația provizorie a unei construcții mai mari, fiind pusă în mișcare de către structurile ascunse din care  rezultă seria respectivă. Aici fundalul nu este un simplu element de compoziție, ci însuși sistemul generativ modelator, care se înscrie între limitele unei biografii umane.

Miklós Szilárd

Traducere de Varga László