În seara de 8 octombrie, în sălile de expoziții temporare ale Muzeului de Artă Cluj-Napoca, s-a deschis expoziția Absențe încercuite, semnată de Maxim Dumitraș și realizată în dialog cu Mihai Pop. Prezentată în spațiul Palatului Bánffy până la 25 octombrie, expoziția aduce sculptura lui Maxim Dumitraș într-o relație directă cu arhitectura barocă a muzeului: cu perspectivele succesive ale încăperilor, cu distanțele dintre ele și cu golurile pe care lucrările le activează.

Haiku-uri sculpturale

Există artiști care construiesc forme și artiști care construiesc condițiile în care o formă poate apărea. Maxim Dumitraș aparține, într-un sens profund, celei de-a doua categorii.

Mihai Pop îl numește „un bun gospodar”. Formula nu desemnează doar o anumită îndemânare practică, ci o întreagă etică a lucrului: capacitatea de a observa, de a păstra, de a transforma fără să epuizezi ceea ce ai primit. Maxim Dumitraș nu pornește de la materie ca de la o suprafață neutră, asupra căreia să-și impună forma, ci caută să înțeleagă ce poate deveni aceasta fără să-i anuleze istoria, caracterul sau ritmul propriu. Lemnul, obiectul sau locul poartă deja un timp, o proveniență, urme și o memorie, iar artistul nu încearcă să le șteargă, ci să le lase să lucreze în interiorul operei.

De peste 30 de ani, Maxim Dumitraș și-a construit propriile condiții de lucru: Muzeul de Artă Comparată din Sângeorz-Băi, în care adună, păstrează și cercetează forme ale culturii materiale, și un atelier în munte, deschis către natură și procesele ei. Între aceste două spații se stabilește o relație de continuitate. Ceea ce, într-un loc, apare ca obiect, urmă sau mărturie a unei lumi construite de om, în celălalt devine organism, materie vie, supusă altor ritmuri și transformări. Practica lui se construiește astfel între cultură și natură, între ceea ce este păstrat și ceea ce continuă să crească.

În această relație, natura nu este doar material, ci participant. Maxim Dumitraș îi urmărește ritmurile, îi orientează creșterea și intervine fără să-i anuleze autonomia. Timp de opt ani, a însoțit creșterea unui copac, ghidându-i crengile până când acestea au ajuns să contureze forma unui pește. Nu este vorba despre a transforma natura într-o sculptură, ci despre a crea condițiile în care forma să apară din întâlnirea dintre intenția artistului și creșterea plantei. Sculptura se naște, aici, dintr-un timp împărțit între om și natură, iar opera începe astfel cu mult înainte ca obiectul să ajungă în muzeu.

Forma absenței

În expoziția Absențe încercuite, Maxim Dumitraș lucrează cu o formă simplă – cercul – și cu relația dintre ceea ce este prezent și ceea ce lipsește. Materia nu umple pur și simplu spațiul, ci îl decupează și îl face vizibil. În jurul cercului, golul devine parte din compoziție: schimbă felul în care privim lucrarea și raportul ei cu lumina și cu spațiul din jur. Forma nu mai poate fi privită separat de ceea ce lasă liber în interiorul sau în jurul ei.

Cercul funcționează astfel ca o limită, dar și ca o deschidere. El separă interiorul de exterior fără să le rupă complet unul de celălalt. Privirea trece de la materialul sculpturii la spațiul pe care aceasta îl delimitează, iar ceea ce pare la început un gol începe să capete greutate vizuală. Forma există nu doar prin materia care o alcătuiește, ci și prin spațiul pe care îl organizează în jurul ei.

Pavel Șușară surprinde această relație: „Dumitraș construiește, cu mijloace minimale, o sculptură a limitei: între plin și gol, între văzut și nevăzut, între existență și non-existență. Iar ceea ce rămâne în cele din urmă nu este obiectul, ci tensiunea inteligentă dintre ceea ce vedem și ceea ce forma ne obligă să gândim.”

În Absențe încercuite, ceea ce lipsește nu este, așadar, în afara sculpturii. Golul este construit împreună cu forma și devine una dintre materiile ei. El nu înseamnă doar absență, ci participă la felul în care lucrarea se constituie și este privită. Sculptura rămâne astfel într-o permanentă oscilație între ceea ce oferă privirii și ceea ce o obligă să caute.

Sculptura dintre spații

La Cluj, această dimensiune este amplificată de arhitectura Palatului Bánffy. Maxim Dumitraș nu tratează muzeul ca pe un simplu recipient pentru lucrări, ci lucrează cu ceea ce spațiul îi oferă: perspectivele sălilor, axele vizuale, pragurile și distanțele dintre obiecte. Arhitectura nu este un fundal pentru sculpturi, ci intră în relația dintre ele și contribuie la felul în care sunt percepute.

O lucrare se vede dintr-o alta. Un gol deschide o perspectivă, o umbră prelungește o formă, iar o sculptură poate dispărea pentru o clipă din câmpul vizual pentru a reapărea într-o încăpere următoare. Privirea nu se oprește la fiecare obiect în parte, ci este condusă de la unul la altul, prin spațiul dintre ele.

Expoziția poate fi privită, în acest sens, ca o succesiune de haiku-uri sculpturale: forme concentrate, gesturi minimale și tăceri între obiecte. Nu există exces, nici dorința de a ocupa întregul spațiu. Fiecare intervenție pare calculată astfel încât să lase loc să apară unei alte forme, unei alte perspective sau unui alt sens. Sculptura se extinde astfel dincolo de propriile limite și începe să lucreze împreună cu arhitectura.

În urma luminii

În sculptura lui Maxim Dumitraș, umbra nu este un efect secundar al luminii, ci participă la existența lucrării. O formă își schimbă conturul, proporția și prezența odată cu lumina care o întâlnește. Ceea ce vedem nu este doar obiectul, ci și urma pe care acesta o lasă în spațiu.

Umbra prelungește sculptura dincolo de materia ei. Uneori o dublează, alteori o deformează sau o face să pară mai ușoară decât este. Forma capătă o existență temporară, dependentă de loc, de lumină și de poziția celui care privește. Lucrarea nu este, astfel, niciodată complet fixată: se schimbă odată cu condițiile în care este întâlnită.

De aici poate fi înțeleasă și apropierea de Brâncuși, nu ca influență directă sau ca model formal, ci ca un prag către o sculptură preocupată de esențializare. La ambii, forma poate depăși obiectul care o conține și poate continua în lumină, în spațiu sau în imaginația privitorului.

Astfel, la  Maxim Dumitraș, materia își pierde treptat greutatea fără să dispară. Obiectul rămâne, dar în jurul lui începe să lucreze lumina, umbra și ceea ce privirea reține după ce forma nu mai este direct în fața ei.

Cercul golului

Poate că acesta este și sensul profund al titlului Absențe încercuite. Golul nu este ceea ce rămâne după dispariția formei, ci ceea ce îi permite să apară.

În fața lucrărilor lui Maxim Dumitraș, privirea nu se oprește la marginea obiectului. Intră în cerc, urmărește umbra, traversează spațiul dintre două lucrări și revine asupra unei forme deja întâlnite. Sculptura devine astfel o experiență a timpului, a spațiului și a privirii.

Un copac crescut timp de opt ani. O materie așezată cu răbdare. Un obiect care nu se lasă epuizat dintr-o singură privire. Un gol care capătă margine fără să înceteze să fie gol. Iar forma nu se încheie acolo unde materia se oprește. Continuă în umbră, în spațiul din jur, în memoria privirii și în ceea ce rămâne după ce nu mai privim obiectul.

Dincolo de forma sa monumentală, sculptura lui Maxim Dumitraș invită la reflecție: suntem prizonierii propriilor limite sau avem mereu posibilitatea de a le depăși?

Credit foto: Silvia Suciu