Neîncrederea este tema centrală a noii tale expoziții. Vorbești despre ea nu ca despre un defect, ci ca despre o stare pe care ar trebui să avem curajul să ne-o asumăm. Când ai descoperit că neîncrederea poate fi nu doar o sursă de neliniște, ci și un combustibil pentru creație? Și cât din această expoziție este, de fapt, autobiografic?

Neîncrederea a fost dintotdeauna prezentă în viața mea, dar în ultimii ani au existat contexte care m-au făcut să conștientizez locul important pe care îl ocupă în procesele mele interioare. Odată cu această conștientizare, mi-am dat seama că trebuie să explorez această zonă din toate punctele de vedere, inclusiv artistic. Orice ocupă mult spațiu în mintea mea urmează să se transforme, la un moment dat, în artă. De aceea, această expoziție, la fel ca cele din trecut, este profund autobiografică.

Prefer această dimensiune autobiografică a artei mele, pentru că, în viziunea mea, arta trebuie să fie un autoportret al artistului. Cred că fiecare om ar trebui să fie un „specialist” în propria persoană și să exprime, prin ceea ce face, propria lume interioară și propria înțelegere asupra lumii.

Un alt motiv pentru care am ales să vorbesc despre neîncredere este convingerea personală că, atunci când aducem anumite lucruri în discuție, ajungem să le înțelegem și nu le mai lăsăm să preia controlul asupra acțiunilor și deciziilor noastre. Neîncrederea nu este doar ceva care ne limitează. În doze moderate, neîncrederea poate fi sănătoasă, nu doar pentru că ne ferește de anumite situații neplăcute, ci și pentru că ne îndeamnă să explorăm, să punem întrebări și să descoperim lucruri noi.

În conceptul expoziției identifici trei forme de neîncredere: în oameni, în realitatea construită de mass-media și de rețelele sociale și în credințele lipsite de fundament rațional. Care dintre acestea ți se pare cea mai periculoasă în lumea de astăzi? Și există un moment în care neîncrederea încetează să ne mai protejeze și începe să ne izoleze?

Din perspectiva gradului de periculozitate, aș elimina din start credințele lipsite de fundament științific sau rațional. Din ce am observat, vocea științei devine din ce în ce mai puternică și tot mai mulți oameni se bazează pe ea, înlocuind astfel vechile credințe.

Rămân în discuție neîncrederea în relațiile directe cu oamenii și neîncrederea în mass-media și în rețelele sociale.

Atunci când nu ai încredere în ceva sau în cineva, tendința firească este să faci un pas înapoi și să te îndepărtezi de ceea ce nu îți inspiră încredere. În cazul mass-mediei și al rețelelor sociale, poți renunța la ele și poți avea o viață plină de satisfacții și bucurii și fără Instagram sau televizor.

Lucrurile sunt însă mai complicate atunci când neîncrederea apare în relațiile directe dintre oameni. Distanțarea poate însemna ruperea unor relații sau continuarea lor în condiții în care lipsa încrederii le afectează profund. Asta poate duce, în cele din urmă, la izolare. Cred că neîncrederea încetează să ne mai protejeze în momentul în care nu ne mai îndepărtăm doar de oamenii care ne-au dezamăgit, ci începem să ne îndepărtăm de oameni în general.

Oamenii sunt ființe sociale și au nevoie de contact și de relații cu ceilalți pentru a se dezvolta pe deplin. Din acest motiv, cred că neîncrederea care se manifestă în relațiile directe cu ceilalți oameni poate avea consecințe mai profunde asupra vieții noastre decât neîncrederea în mass-media sau în rețelele sociale.

Trăim într-o epocă în care imaginea a devenit, paradoxal, atât un instrument al adevărului, cât și unul al mistificării. În lucrări precum Don’t forget to like and share sau I Have a Selfie Addiction, Mr. Freud!, ironizezi această realitate. Ce mai poate face pictura într-o lume suprasaturată de imagini, în care până și autenticitatea a devenit o formă de spectacol?

Da, așa este, autenticitatea a devenit o formă de spectacol și mă gândesc că acest lucru s-a întâmplat pentru că a existat o cerere. Autenticitatea este căutată.

Trăim într-o lume saturată de imagini, dar cred și sper că noi, ca oameni, avem un simț care ne ajută să recunoaștem ceea ce este adevărat și ceea ce este fals, ceea ce este autentic și ceea ce nu este. Chiar dacă există foarte multe imagini, nu toate poartă în ele ceva real.

Pictura bună, așa cum am mai spus, poartă acel ceva real, pentru că oglindește creatorul. Creația trebuie să oglindească creatorul. Este un principiu cu care oamenii sunt familiarizați de mii de ani.

Pictura are, într-un fel, o legătură atât cu autenticitatea, cât și cu spectacolul. Chiar și cea mai sinceră pictură, pe care artistul o realizează în intimitatea atelierului său, cu singurul scop de a se elibera de o tensiune interioară, devine spectacol odată cu expunerea ei în public. Indiferent dacă artistul o creează cu intenția de a se adresa publicului și de a obține anumite reacții sau nu, pictura intră în această relație cu privitorul în momentul în care este expusă.

Cred însă că există o diferență între a crea ceva cu scopul de a produce un spectacol și a crea ceva dintr-o nevoie interioară, care ulterior devine spectacol. În cazul picturii, spectacolul poate fi o consecință a actului artistic, nu neapărat scopul lui. Așadar, pictura participă și ea la acest spectacol al autenticității, dar cred că o face într-o manieră mai rafinată, prin felul în care experiențele și emoțiile personale sunt transformate în expresie artistică.

Expoziția marchează și o extindere a vocabularului tău artistic: dincolo de pictură, folosești colajul, textilele, materialele reciclate și chiar obiecte comestibile, precum covrigii din seria Câini cu covrigi în coadă. Ce te-a determinat să ieși din limitele pânzei?

Faptul că acum prezint o varietate mai mare de obiecte se datorează maturizării mele și încrederii mai mari pe care o am în ideile mele.

Întotdeauna am avut idei, dar multe dintre ele nu au ajuns niciodată să fie prezentate lumii sau nici măcar să se concretizeze. Nu am avut suficientă încredere în ele și mi-a fost teamă de judecata aspră a publicului. M-am temut că ceilalți sunt prea diferiți de mine și că nu mi-ar putea înțelege lumea sau nu s-ar putea bucura de ea așa cum mă bucur eu.

Umorul, ironia și absurdul sunt foarte prezente în lucrările tale, chiar și atunci când subiectele sunt grave. În Cusut cu ață albă, expresia populară trimite tocmai la o minciună atât de evidentă încât nici măcar nu mai încearcă să fie convingătoare. Crezi că umorul ne ajută să suportăm adevăruri incomode sau, dimpotrivă, este uneori cea mai eficientă formă de a le spune?

Umorul este foarte important pentru mine și pot spune că sunt pasionata de toate formele de umor existente.

Relația dintre umor și adevăr există, fără îndoială. Cred că umorul are nevoie și de o doză de adevăr. O glumă care nu conține și o doză de adevăr parcă nu este așa de amuzantă.

Totuși, atunci când oamenii decid că nu vor să accepte anumite lucruri, nu cred că pot fi convinși neapărat prin umor. De fapt, nu cred că există multe mijloace prin care un om poate fi convins să accepte un adevăr dacă acesta este insuportabil sau îi provoacă disconfort. Cred că oamenii caută să-și construiască o viață cât mai ușoară, lipsită de probleme, și că sunt puțini cei dispuși să înfrunte adevăruri care au o anumită greutate.

În același timp, umorul este o formă de a comunica adevăruri incomode, dar care nu ne obligă neapărat să schimbăm ceva la noi înșine. Mai degrabă, ne ajută să ne acceptăm ca ființe care uneori pot fi absurde, pot face lucruri fără sens sau pot acționa irațional. Cred că există o bucurie în a ne accepta și aceste imperfecțiuni fără să ne judecăm prea aspru. Ne permite să privim lucrurile incomode cu mai multă lejeritate și să ne apropiem de propriile imperfecțiuni fără să le transformăm în motive de condamnare

Care este cea mai mare teamă a artistei Irina Dragomir?

Am observat că fricile cărora ne împotrivim capătă mai multă putere, cresc în mintea noastră. Pentru mine, cel mai sănătos este să-mi accept temerile, să le înțeleg și să-mi văd de drum, indiferent de vocile lor.

Una dintre cele mai puternice este teama de judecata aspră a oamenilor. Atunci când oamenii îmi judecă arta, ajung să judece lucrurile cele mai profunde din mine. Pun la bătaie tot ce sunt prin arta mea și este destul de dureros atunci când cineva respinge ceea ce ești și ceea ce ai dezvăluit cu teamă, dar și cu bucurie.

Totuși, cred că cea mai mare teamă a mea este teama de a fi condusă de propriile temeri. Nu vreau ca frica să-mi trăiască viața și nici ca arta mea să fie condusă de ea. Nu vreau ca deciziile mele să fie luate de temerile mele, ci prefer să mă bazez pe alte procese, cum ar fi rațiunea sau intuiția.

Având în vedere cât de mult spațiu ocupă teama în interiorul meu, este foarte posibil ca, la un moment dat, dacă voi avea contextul potrivit, să realizez și o expoziție dedicată ei.

Care este defectul pe care îl ierți cel mai ușor celorlalți, dar cel mai greu ție însăți?

Cred că defectul pe care îl pot accepta ușor la ceilalți și pentru care pot găsi multe scuze și explicații este naivitatea. Atunci când o persoană din jurul meu dă dovadă de naivitate, tind mai degrabă să asociez această trăsătură cu o anumită inocență. Astfel, naivitatea își pierde din caracterul său de defect și ajung să o privesc cu multă îngăduință.

Când însă o descopăr la mine, lucrurile stau altfel. Judecata mea este mult mai aspră, pentru că, atunci când vine vorba despre propria persoană, naivitatea capătă mai degrabă sensul unei lipse de discernământ și este însoțită de regretul de a fi acordat prea multă încredere unor oameni sau idei.