„Discursul expozițional poate fi citit în cheia deosebirii dintre adăpostire și locuire, cu scurte mențiuni despre relații: între parteneri, casă/cămin, atelier/artist, muzeu/opere de artă.  Prin aducerea laolaltă a unor componente, deopotrivă materiale și imateriale, din colecția personală a locuirii, Ioana Aron propune o experiență vie, plastică, intitulată sugestiv – A House, A Home – în care spațiul ar trebui privit ca un tărâm dinamic: modelat de imaginație, amintiri și experiențe. (Gaston Bachelard)

Situată conceptual în vecinătatea proiectului precedent al Ioanei, Cave of Forgotten Dreams (2023), expoziția de față urmărește același fir narativ tumultos, înrădăcinat în natura emoțională a reprezentărilor. Piesa centrală – structura tripartită de lemn, A Home (2023) – funcționează asemenea unui monument interior. În maniera caracteristică aglutinării obiectelor din imediata apropiere, parcă din dorința de a recrea atmosfera de acasă (substituibil atelier) artista reface spiritul spațiului cu instalații in situ, pictură, obiect, schițe și notații personale. Lucrările prezentate sunt scene din viața personală. Imaginile – ilustrând momente petrecute de una singură, împreună cu copilul, separat, cu partenerul, sau în diverse alte contexte cotidiene – sunt materializate pe suporturi variate (piele, textile, lemn, pânză, hârtie, obiecte găsite), în tehnici diverse (însăilate, lipite, asamblate, pictate).

Există un registru de idei în care co-există lucrări precum Womanhouse (1972) a lui Judy Chicago, My Bed (1998) pus în scenă de Tracey Emin, sau seria Cells, creată de Louise Bourgeois. Observ că aceste idei sunt oarecum repuse în discuție de către Ioana Aron în scenariile autoreferențiale, entropice, fundamentate de un vacarm lăuntric.

Revenind la atmosfera insuflată de creațiile amplasate aici, acum, acestea transmit fidel câte ceva despre felul de a fi al artistei. Îl amintesc acum pe Kurt Schwitters, mai precis, atelierul în care a locuit din 1923 până în 1937 când a urmat calea exilului. Merzbau a fost reconstruit-reconstituit într-un cadru muzeal la Hanovra. La fel s-a întâmplat și cu atelierul lui Brâncuși în fața Centrului Pompidou, sub supravegherea lui Renzo Piano. Atare instanțe sunt articulate de Claire Bishop în raportul dintre casa artistului ca atelier și atelierul ca operă de artă în curs de desfășurare. Atelierul este locul în care opera de artă ia naștere și se dezvoltă, habitatul intim, pur personal. Camerele din atelier, în schimb (părți componente ale operei) pot fi separate de locul lor inițial și reproduse în alte contexte, precum galerii, muzee sau colecții private. Ele capătă o existență și o semnificație aparte în afara contextului lor originar, interacționând cu cei ce pășesc în interiorul lor și influențându-le percepția și interpretarea într-un mod diferit. Instalația Mobilierul din casa noastră redă o efemeră fărâmă de timp petrecută alături de partenerul de viață, de atunci, fiind însoțită de imaginea-fitil, imaginea-icoană, imaginea ce transcende dimensiunea temporală prin intermediul jocului de lumină – pătrunzător subtil prin vălurile textile ce ascund ferestrele.

Intenția acestei scenografii poetice amplifică legătura emoțională și spirituală cu acel fragment din trecut; cu locuirea, spațiul, adăpostul, generând o experiență estetică, în primul rând pentru artistă, apoi pentru privitor, simplu trecător, admirator, doar vizitator…” (Călina Coman, curator)

Credit foto: Nicolae Cosniceru