„Ne înțelegem prin ceramică”, spunea la un moment dat, cu prilejul unei discuții publice pe care am avut-o împreună, Vlad Basarab: oamenii se înțeleg, se pot înțelege între ei (și poate chiar ar trebui să încerce s-o facă), dincolo sau mai curând dincoace de diversitatea limbilor (prin care poate cel mai adesea ne certăm, ne disputăm), prin ceramică, adică prin pământul de sub tălpi ridicat și lucrat cu mâinile, ars la soarele prometeic coborât pe Pământ.

Ce este ceramica pentru Vlad Basarab, cum o redescoperă și o reproiectează el? În primul rând, gestualitate, procesualitate, performativitate, deci legătură neîntreruptă. Apoi, lucrul, lucrarea cea mai denudată, mai simplă, mai imediată, mai pură, mai universală: cu pământul de sub tălpi lucrat cu mâinile, pretutindeni la dispoziție, materie vie ca suport pentru așezarea oamenilor și pentru culturile și civilizațiile lor, ca element imediat-unificator, perpetuu comun al umanității. Ceramica afirmă materia care reunifică fluid pământurile ca unic Pământ, lucrarea pământului făcându-ne să redescoperim unitatea Pământului, diferențiindu-se în plus, esențial, prin manualitate, prin „geniul mâinilor”, ca meșteșug, de exploatarea extractivist-industrială care, deși hors sol, a secătuit pământurile atât separându-le de locuitorii lor, cât și rupându-le între ele în teritorii dușmane.

Fără nici cea mai mică teamă că aș exagera, afirm că Vlad Basarab este cel mai autentic brâncușian artist român contemporan, poate chiar singurul. Artist-sinteză în act, prin deplasare și așezare temporară a atelierului-laborator, el nu numai că reunește tradițiile locurilor (unificate de unitatea Pământului) și modernitatea, ci inventează și propune, chiar, tradițiile pământului ca adevărată modernitate sustenabilă pentru salvarea Pământului.

Vlad Basarab materializează distrugerea, atât ca „dezintegrare” naturală, cât și ca distrugere politică intenționată, ca Holocaust: cărțile lui din lut ars sau nears sunt o ispășire și o transvaluare și transmutare a arderii cărților, focul lui este un foc care salvează atât umila humă a umanității (aceeași familie de cuvinte), cât și focul însuși, ca simbol prometeic al progresului, al creației colectiv-continue, nu al distrugerii.

Procesual și performativ (dar – noutate și particularitate – o performativitate nu atât a subiectului, artist-actor, așa cum, ne-a obișnuit istoria artei modernității târzii (dacă nu chiar întârziate), cât a materiei înseși, o performativitate imanentă și obiectivă: istoria materiei înseși), Vlad Basarab reușește imposibilul, adică să materializeze distrugerea, dar și recuperarea distructivității ca forță creatoare. Formele lui sunt intermediare, procesuale, fluide, forme-între, forme-proces, forme în curs: forme-istorie și forme-legătură, forme-punte și forme-„verigă lipsă”, ceea ce dovedește la superlativ excelența și inventivitatea lui ca artist de sinteză.

Făuritor, unificator, pacificator; integrator, explorator, experimentator – sau, cum spuneam, redescoperire și experimentare ecologică a celui mai vechi, mai autentic și imediat tradițional pentru cel mai nou, viitorul nou.

Vlad Basarab desfășoară un poem, redescoperă istoria umanități în istoria materiei, altfel spus primul pas de ridicare fără smulgere a umanității din humă, înainte ca umanizarea să devină industrie și exploatare a humei și să se întoarcă, astfel, împotriva Omului: moment de grație în prag, moment-prag pe care el nu doar îl descoperă, ci îl și reface și ni-l propune spre experimentare mentală asemenea unui adevărat ritual „păgân”.

Re-afirmând Athanorul (cuptor, atelier, laborator) alchimic, artistul proiectat de către Vlad Basarab (fiecare artist autentic proiectează și propune o viziune asupra artei și asupra artistului) reface Pământul din pământuri, redescoperind marele vis iluminist al lui Immanuel Kant din opusculul Spre pacea eternă.

Prin însuși parcursul său biografic (o biografie performativă, exploratoare și experimentatoare în sine) de artist-globetrotter sau, mai exact, de artist-migrant (care leagă, „coase” la loc Pământul peticit în pământuri, pe verticala memoriei umanității în contra sfâșierilor superficiale pe orizontala politică a teritorialității), Vlad Basarab propune ca unică soluție salvatoare un nou cosmopolitism kantian, care în același timp să reintegreze Pământul în Cosmos și să refacă Cetatea, cetățenescul, politicul autentic uman al umanității.”

Bogdan Ghiu