„Sunt aproape 5 ani de când am intrat prima dată în atelierul lui Răzvan. Pe atunci era una dintre senzațiile care apăreau din anii terminali ai ‘unarte’, cu expoziții de grup bine țintite atât în galerii cât și contexte instituționale, dar și mai vizibil în spații care adunau mai multe manifestări interdisciplinare, underground, la un loc. Intrând în blocul cilindric de ateliere al UAP, supranumit de către cei ce îl populează -’la borcan’, cu minima experiență de atunci și preconcepțiile firești în zonele încă obscure, mă așteptăm să văd omniprezentul prototip artistic cu urme de spray fucsia și acrilic alb, de la tricou până la veșnicii vans sau converși din picioare. Răzvan, în schimb, care mă aștepta nu cu un tub de montana în mână sau fumând apatic în vreun colț, purta o salopetă roșie, fără pete sau ruptruri vizibile. Șevaletul, sau peretele după caz, era și el un adevărat banc de lucru ingineresc, dispus monolitic în cetrul camerei și înclinat la 45 de grade, unde acesta, așezat și nu în picioare, trafora-lipea-cosea. De-asemenea nu îmi aduc aminte să fi văzut tuburi sau canistre de culori, acrilice sau uleiuri, pasteluri, pânze sau hârtii, ci materiale industriale, cel mai adesea dintre cele cu care facem reparațiile periodice ale gospodăriei. Pensulele erau și ele înlocuite de fierăstraie electrice sau scule de polizat. Suprafața uzată a radierelor, cu noul și uniformizatul silicon. Lucrările sale păstrau totuși aparența bi-dimensionalității, aveau în primul rând valențe estetice pentru un ochi neavizat, și se desfășurau serial ca și când ar fi suferit mereu îmbunătățiri ale prototipului. Titlurile sau descrierile alese erau adesea referențiale tinzând spre acel ‘artworld’ integrator, în termenii lui Răzvan înspre zona artei procesuale.
Am ales să descriu acest epsiod deoarece cred că este relevant pentru a înțelege zona de interes a artistului, cât și pentru cazul în care s-ar putea sugera că instalația imersiva propusă în spațiul Atelier 35, ‘Collecting darkness, scattering light’, ar reprezenta o practică diametral opusă față de lucrările amintite. Cu toate că rezultatul, în ceea ce reprezintă artefactul său, nu are doar o imagine diferită ci și o materialitate aproape străină, interesul lui Răzvan a fost mereu acela de a compune asemeni unui cercetător dedicat și obscur, prin ipoteză, premisă și apoi demonstrație, structuri care sunt deopotrivă estetice în ansamblu, dar care conțin și valențele unei demonstrații practice sau științifice in sintaxa lor, asemeni unui centru magnetic ghidându-le intrinsec și secret mișcarea. Pe scurt și această instalație ca și lucrările anterioare, se înscriu unei practici aflate în parametrii artei procesuale.
Cu un interes aplicat în ultimii ani în zona instalației sonore sau a proceselor de transfer ale imaginii, Răzvan propune în această instalație fenomene care țin de dispersia luminii în suprafețele plane sau curbe, cât și posibila demascare a sunetului în membrana vizibilă a luminii, prin folosirea laserelor industriale. Spațiul, care în cazul de față devine artefactul procesului folosit, ne transportă simultan sub cupola unei aurore boreale apărute la Sud, cât și în burta de sticlă a unui osciloscop, creând opțiuni augumentative in funcție de apetența fiecăruia pentru a interpreta unul dintre fenomenele centrale care ne-au ghidat evoluția civilizaționistă, atât structural cât și psihologic – conținerea fasciculului de lumina și căldură într-un dispozitiv manevrabil.
Suprafețele pe care artistul le alege pentru a redirecționa fasciculele laser sunt obiecte domestice din sticlă (vaze, decantoare, pahare) dintre cele ce stau de regulă în rafturi sau în nișe speciale, cu verticalități flamboaiante în sticla groasă, adesea fațetată – învelișuri luxuriante sau în forme particulare contrastând cu sticlele în aspect clar, destinate consumului zilnic, cu ‘uni’ forme geometrice. Cred că această preferință trădează practica artistului de a folosi în detrimentul materialelor reci, profesionale și specifice unui domeniu, materiale calde, personale și încărcate simbolic, uzate. purtătoare de amprentă, precum în lucrările anterioare unde alegea în locul pânzei de șevalet, masă plastică, sau în locul suprafeței dure a lemnului ori a cartonului, cărămizi formate din colaje de afișe stradale reciclate. În acest context este interesat de menționat faptul că soclurile pe care stau aceste obiecte vitrante menite să disperseze lumina caledioscopic, care în majoritatea cazurilor ar fi fost simple socluri din marile lanțuri de materiale de construcție, sunt lucrate de către Răzvan, din ipsos, material folosit de regulă pentru originalul înainte de turnarea sculpturilor.
Sunetele modulare create special pentru această instalație, conțin frecvențe de la 40 până la 200hz și pe lângă spectaculozitatea cinetică pe care o oferă, ridică probleme despre funcția de undă a particulelor din invizibila lume Planck, în fond a materiei, cât și despre strania lor dispunere în valuri în lipsa unui observator obiectiv, lucru vizibil in special la frecvențele înalte.
Menționam la început stranietatea materialității expoziției, însă m-aș grăbi totodată să adaug în încheiere că este vorba de o stranietate cu care receptorii noștri corporali încep să devină din ce în ce mai familiari, cu un spectru ce poate tinde până la simbiotism. Aceasta este ascunstă în verdele crud, ne-natural al laserelor, care este în fapt verdele peretelui virtual al studiourilor de filmare, pe care se proiectează caledioscopic visele societății de consum. Este acel verde care ne apărea în erorile computerelor din anii ‘90, radiind din fâșia de negru ca o bucată rugoasă de carton. Este verdele fosforescent al lejerelor vise ale tinereții, al ușurătății uzanței tehnologice. Este urmașul mai formal al verdelui radioactiv dispărut din lumea post-materialității de astăzi și care mai apare doar în ilustrațiile fantamsagorice ale ciocnirilor de trupuri din trecut. Un verde care ne va apărea din ce în ce mai omniprezent, înlocuind pereții, sticla și structurile metalice. Care o să transceandă până și compozitul, locuințele înghesuite și visele urâte. Verde anorganic prelucrat în punți de 1 și 0, care încet-încet, ca și în instalația lui Răzvan Năstase, va uniformiza și deforma simultan suprafețele tridimensionale.” Horațiu Lipot