Dacă stranietatea clădirii Malmaison, păstrată în memoria locului prin ușile celulelor de altădată, ar putea fi depășită, cred că expoziția Inflamabil, găzduită de h’Art în spațiul menționat deja, este cea care, voluntar sau nu, face acest lucru.

Ceea ce m-a izbit inițial a fost contrastul dintre coloristica vie a guașelor și personajele diforme. Dacă, la o primă impresie, copiii (?) din imagini transmit o senzație ludică privitorului, joaca de-a admirația se va converti rapid într-o privire încruntată și întrebătoare. Creaturile diforme reprezentate de artistul Mircea Ionescu par să-și păzească disperarea de ochi indiscreți prin camuflarea obsesivă în culori cu aere aparent vesele. Părând initial să coloreze atmosfera sobră a fostei închisori securiste, expoziția adâncește, de fapt, vizitatorul într-o îngândurare nesfârșită și, mai ales, neprevăzută. La fel ca eloii scriitorului H. G. Wells (Mașina timpului), siluetele imaginate de Mircea Ionescu suferă parcă, sub masca inocenței, de umbre indescifrabile.

Întâmplarea face să fi văzut lucrările lui Leon Mișosniky cu foarte puțin înainte să le fi descoperit pe ale lui Mircea Ionescu. Nu-mi dau seama dacă aceasta este sau nu cauza următoarei afirmații, însă contrastul dintre veselia culorilor și disperarea emoțiilor mă face să-i asociez pe cei doi artiști. Găsesc, la ambii, aceleași creaturi copilărești ale căror drame neștiute le poți citi pe față. Din punct de vedere stilistic, am putea vorbi despre un fel de neoexpresionism sau despre artă brută. Mi-am confirmat impresiile odată cu lectura catalogului: Valentina Iancu, Leon Mișosniky, București, Vellant, 2014. Aceasta scrie, referindu-se, evident, la Leon Mișosniky, despre „limbajul plastic al copiilor” (p. 37) și despre apropierea aceluiași artist de arta brută (Jean Dubuffet, Jean-Michael Basquiat) (p. 38). În încheierea biografiei pe care o scrie despre artist, consideră că stilul acestuia este „deloc uzitat în România și deloc uzat în arta universală” (p. 39). Poate că, într-un fel, Mircea Ionescu face un pas în plus în recuperarea acestui tip de artă și în spațiul autohton.

Despre arta brută știm că a fost folosită în psihologie ca mijloc de comunicare a unor patologii. În cazul lui Mișosniky, a fost vorba despre depresie. Mircea Ionescu, la fel ca și Mișosniky, nu este (încă) racordat la lumea artei. Explicațiile acestei izolări sunt diferite, căci Mișosniky se izola în semn de protest față de realismul socialist, or izolarea lui Mircea Ionescu nu poate fi explicată astfel. Curatorul expoziției, Dan Popescu, spunea că este vorba despre un artist dintr-un alt domeniu de activitate, descoperit recent, fără educație artistică de tip formal, de unde și apropierea de arta brută, care este considerată și o artă a copiilor, adică o artă opusă rigorii academismului.

Însă dincolo de încercările de încadrare stilistică, ceea ce rămâne este stranietatea care (îmi) îngreunează orice tentative descriptive. Chiar și depresia rămâne un termen prea restrictiv pentru imaginile din această expoziție. Nu știu dacă despre depresie este vorba, însă, cu siguranță, putem citi, sub ascunzișul culorii, obsesii profunde și melancolice.

În imaginea 1 (lucrările au fost expuse fără titlu, iar numerotarea îmi aparține) nuanțele calmante de verde și liniștea figurilor din spate este spulberată de o apariție monstruoasă, de un „demon al amiezii” (Andrew Solomon). O altă obsesie prezentă în lucrări pare să fie legată de sexualitate, aparenta puritate a copiilor-adulți sau a adulților-copii fiind spulberată de protuberanța unor sâni maligni (în termenii curatorului, suntem martorii unei „descărcări de erotism”).  Excrescențele mamelelor pot fi regăsite și în alte imagini (2, 3, 4), însă, departe de a reprezenta un cult al fertilității, ca la preistoricele figurine Venus, denotă aceeași stranietate pe care mi-e greu s-o descriu cu un alt cuvânt fără a mă face vinovat de spulberarea unui mister ce nu pare să se deschidă ușor rațiunii.

Lucrările aparent realizate din plastilină – apropo de aerul ludic – (5, 6), în realitate fiind ceramică, nu fac decât să ademenească și mai mult privitorul într-o lumea copilărească doar pentru a-i spulbera așteptările vesele de inocență. Chipurile figurinelor, deși uneori par să schițeze un zâmbet, nu reușesc decât să te sperie. Sunt niște zâmbete greu de interpretat, care par că se pot transforma în orice moment în grimase de groază.

Indiferent de calea interpretativă pe care am merge, cred că ceea ce rămâne în memoria retinală a privitorilor este răul mascat de aparențele inocenței. Sau să fie, oare, invers?