„Remus Rotaru e un artist format în disciplina graficii și un profesionist al imaginii pentru care rigorile compoziției, economia mijloacelor și expresivitatea semnelor sunt bine stăpânite. Însă lucrările reunite în expoziția intitulată Nexus depășesc teritoriul graficii și intră într-o zonă de expresie picturală de o atmosferă remarcabilă. Alb-negrul domină, fără să simplifice. Dimpotrivă, acest duo deschide un registru generos de nuanțe, de densități și transparențe, de suprafețe rugoase și spații de respirație. Economia cromatică impune o lume vizuală intensă, sensibilă și, uneori, dramatică. Tonurile intermediare, trecerile imprevizibile, petele și rupturile construiesc suprafețele lucrărilor. Picturalitatea de factură expresionist-figurativă, traversată de accente abstracte, în care siluetele nu se impun întotdeauna prin contur, cere intuiție, participare și reconstituire din partea privitorului. Formele monumentale din câteva pânze sugerează stânci, pereți, treceri, cavități sau fragmente de peisaj. În altele, apariția mâinii schimbă perspectiva asupra compoziției. De altfel, mâna e unul dintre motivele predilecte și nu apare ca simplu detaliu anatomic, ci e semn, personaj și instrument al relației. Mâna întinsă poate cere, oferi, proteja sau poate încerca să atingă ceea ce se află dincolo de propriile limite. Nu știm întotdeauna ce gest face, iar această ambiguitate îi sporește misterul și forța. Mâna, poate cea mai elocventă expresie a condiției umane – cu ea lucrăm, mângâiem, ne apărăm, ne salutăm – , este și cea cu care se creează.
Ideea dualității, a tandemului, traversează, și ea, explicit sau discret, expoziția. Doi îl implică și pe celălalt, înseamnă pereche, dialog, sprijin, dar și distanță. În lucrările lui Remus Rotaru, această dualitate nu e o schemă compozițională și nici opoziția între lumină și întuneric, ci un principiu de organizare. În anumite pânze înseamnă comunicare, întâlnire, în altele ea rămâne suspendată și neliniștitoare, ca și cum apropierea ar fi posibilă, dar nu și rezolvată. În acest context, apariția unei verticale roșii într-o compoziție dominată de negru, gri și alb, traversată de două mâini luminoase, e surprinzătoare. Roșul e portalul ce introduce energie, o ruptură în continuitatea suprafeței, o tensiune și mai accentuată a gesturilor umane. Mâinile par să cuprindă ori să păzească portalul sângeriu.
Mai e o pânză pe care, în afară de negru și alb, există o culoare ce are și strălucire. Dar nu pentru instaurarea șocului vizual, ci ca un accent al neliniștii. De altfel, piesele lui Remus Rotaru au ceva straniu în ele, dar și ceva atașant. Te țin la respect prin masivitatea formelor în negru și, totodată, te atrag prin fisurile, deschiderile și gesturile care le dau umanitate. Lucrările lui nu narează convențional, ci construiesc atmosfere, declanșează asocieri, trimiteri, fac loc experienței personale a celui care le privește. Dimensiunile mari ale suprafețelor contribuie la acest efect. Imaginile nu sunt simple înscenări, ci prezențe care ocupă spațiul și îl transformă. Texturile crează impresia că ai putea atinge rugozitatea materiei și că ai putea urmări cu degetul granița dintre întuneric și lumină.
Lucrările pot intra firesc în dialog cu contexte foarte diferite, de la un spațiu profesional contemporan la o clinică medicală, de la un living la intimitatea unui dormitor. Ele nu depind de un decor pretențios și nu își epuizează sensurile dintr-o privire. Dimpotrivă, au o impresionantă forță plastică și suficientă deschidere pentru a potența viața de zi cu zi. Disponibilitatea ține de capacitatea artistului să transforme experiențe personale în imagini ce nu își glorifică dificultatea. În spatele acestei libertăți a materiei se simte mâna profesionistului care știe să dozeze tensiunea, să construiască echilibre și să păstreze autentic raportul dintre accident și intenție.
Remus Rotaru e un meseriaș al artelor vizuale, iar măiestria sa nu se manifestă ostentativ, ci susține imaginea, îi oferă consistență și îi permite să rămână deschisă. Arta lui de aici pare hrănită de o biografie afectivă pe care nu o ilustrează direct, ci o transformă în fel de fel de structuri. Prieteniile, legăturile de familie, relația cu tatăl, întâlnirea decisivă din tinerețe cu pictorul Ioan Mercea, apropierea, apoi, de artiști proveniți din domenii diferite se regăsesc, transfigurate, în lumea perechilor, a gesturilor și a prezențelor aflate în relație. Nu e vorba despre o autobiografie în imagini, ci despre cum experiența personală devine o gramatică a formei. Ceea ce a fost trăit se desprinde de împrejurarea particulară și capătă valoare”

Robert Șerban