În perioada 13 iunie – 6 iulie 2025, Muzeul de Artă din cadrul Complexului Muzeal Național „Moldova” Iași găzduiește expoziția aniversară Eugen Dornescu. 70, un proiect deopotrivă retrospectiv și introspectiv, curatoriat de muzeograful și artistul Mihail Voicu. În spațiul dedicat artei contemporane din Palatul Culturii, selecția lucrărilor aduce în lumină un parcurs artistic articulat între pictură și grafică, între gest și reflecție, între materia vizibilă și ceea ce scapă privirii imediate.

Vernisajul din 13 iunie 2025 a fost întregit de prezența criticului de artă dr. Maria Bilașevschi, președinta Filialei Iași a Uniunii Artiștilor Plastici, și a prof. univ. dr. Petru Bejan, critic de artă, eseist și filosof, ale căror intervenții au oferit repere critice și conceptuale menite să lumineze o operă rezervată, profundă, care nu caută să impună, ci să deschidă întrebări.

Eugen Dornescu s-a născut pe 3 septembrie 1955, la Bălușești, jud. Neamț, iar traseul său formativ trece prin Liceul de Artă „Octav Băncilă” din Iași și Institutul de Arte Plastice „George Enescu”, clasa profesorului Dan Hatmanu. Cariera sa, împletită cu activitatea didactică și managerială la Sibiu, confirmă o alegere: aceea de a munci în tăcere, fidel unei estetici a profunzimii, mai curând decât uneia a vizibilității.

Artistul practică o artă a verticalității neostentative – un limbaj vizual ce refuză seducția imediată și care se clădește pe o tensiune interioară constantă, articulată în simboluri, construcții fragmentate și palimpseste vizuale. Universul său nu este nici figurativ, nici abstract, ci se mișcă între registrele limbajului artistic vizual ca într-unjoc de  șah existențial, unde regulile sunt rescrise odată cu fiecare creație artistică.

Lucrările de mari dimensiuni expuse în acest cadru expozițional, se constituie în veritabile „scenografii interioare”. Siluete umane, rigide și totodată vulnerabile, sunt brăzdate de linii, fâșii, construcții ortogonale care nu exprimă doar o tensiune formală, ci una ontologică. Trupul devine  purtător de memorie și semn, un corp simbolic – rană, carapace, schiță – ce evocă nu doar suferința, ci și dorința de reconstituire a ordinii pierdute.

Această „înfășurare” nu este un procedeu grafic, ci o metaforă: omul este învelit în propriile sale încercări de a se înțelege. Rezonanțele cu Dostoievski, după cum spune  criticul de artă Petru Bejan, sunt inevitabile – ca în paginile Însemnărilor din subteran, ființa umană nu se află niciodată în posesia deplină a sensului, ci este sfâșiată între luciditate și fragilitate. Iar în pictura și grafica  lui Dornescu, această sfâșiere este pusă în scenă cu sobrietate: liniile sunt controlate, dar nu rigide; compoziția e tensionată, dar nu teatrală.

În lucrările lui Dornescu, pătratele nu mai sunt rigide și ordonate; ele se dezmembrează, se estompează, se reconfigurează. Este un spațiu existențial în care dihotomia alb-negru este depășită de complexitatea nuanțelor. Artistul pare să sugereze că viața nu poate fi trăită în alb și negru – că fiecare alegere e contaminată de ezitare, de memorie, de trecut. 

Lucrările de grafică de o densitate materială și ideatică remarcabilă. Ele nu ilustrează, nu reproduc, nu descriu. Sunt lucrări care gândesc. Suprafețele lor – răzuite, zgâriate, suprapuse – par să evoce mai degrabă o scriitură decât o imagine. Materia grafică e acolo pentru a proteja gândul, nu pentru a-l face accesibil. Tonurile reci, restrânse, gravitatea cromaticii – ocruri, negru, alburi tulburi – sunt expresii ale unei tăceri lucide. Prezența fragmentelor de text, confirmă această dimensiune de jurnal al unei interiorități tăcute. Aici, Dornescu pare mai aproape de Pessoa decât de tradiția plastică propriu-zisă: o poezie vizuală a eului divizat, a notelor fugare, a stărilor, a neliniștirilor  care nu pot fi traduse în limbaj. Unele lucrări funcționează ca pagini rupte dintr-o carte imposibilă. Nu există început și sfârșit, doar mijlocul, reluat iar și iar. Grafica devine astfel un exercițiu de recuperare, de amintire, de înscriere a urmei ca singură formă de realitate stabilă.

În majoritatea  compozițiilor, culoarea dispare în favoarea materiei; linia nu mai construiește formă, ci înscrie durată. Titlurile apar rareori, uneori abia ghicite la margine, ca niște notații mentale ale unui artist care nu vrea să explice, ci să sugereze. Pascal spunea că „inima are rațiuni pe care rațiunea nu le cunoaște” – iar grafica lui Dornescu pare un spațiu al acestor rațiuni inexplicabile, dar profund resimțite.

Multe lucrări  marchează un registru simbolic esențial în discursul vizual al artistului: figura umană redusă la siluetă, brăzdată de fâșii, straturi, urme de corecție. Nu avem de-a face cu un portret, ci cu o ipostază a omului generic – o morfologie existențială în care corpul e înscris în propria devenire. Figurile, fără chip, dar nu lipsite de prezență, par învăluite în benzi de protecție sau de imobilizare, dar gestul nu e unul violent. Dimpotrivă, e o plastică a grijii, a reparației.

În această retorică a „înfășurării”, Dornescu atinge o tensiune subtilă între suferință și reconstituire. Este omul vulnerabil, a cărui verticalitate nu se mai sprijină pe certitudini, ci pe echilibrul fragil al propriei interiorități. Fâșiile care traversează trupurile, asemenea unor benzi de pansament sau structuri ortopedice, sugerează o construcție din ruine, un corp-citadelă după atac, dar încă locuit de spirit. Se insinuează aici o rezonanță discretă cu gândirea dostoievskiană: ființa scindată între tăcerea suferinței și imboldul mântuirii.

Petru Bejan subliniază că un motiv recurent – discret, dar pregnant – în creația lui Eugen Dornescu, este acela al tablei de șah. Nu o tablă în sensul ludic al cuvântului, ci o grilă simbolică, un câmp conceptual. Așa cum Noica observa în Jurnalul de idei, jocul de șah este mai mult decât strategie,  este o paradigmă a gândirii, o coregrafie între ordine și eroare, între intenție și accident.

În câteva dintre lucrările expuse – mai ales în colajele ample și în grafica pe suport întunecat – se poate distinge motivul tablei de șah, reinterpretat într-un registru expresiv. Aici, pătratele nu configurează o ordine rece, ci un câmp afectiv al confruntării dintre lumi: alb și negru, cunoaștere și ezitare, formă și disoluție. Dornescu nu propune jocul numai ca strategie, ci și ca interogare. Tabla de șah devine astfel un spațiu conceptual – aproape noician – în care figura umană (absentă ca prezență, dar activă prin urme) este simultan piesă și jucător. Mișcarea nu mai are certitudine, ci melancolie. Există o oboseală a alegerii, o conștiință a eșecului posibil. Iar pictura exprimă tocmai această neputință a anticipării – o înțelepciune vizuală care evită stridența și caută subtilitatea dintre nuanțe. În unele lucrări, pătratele tablei se topesc într-un colaj mozaicat, devin metafore ale unei lumi frânte, în care ordinea este mereu pe cale să dispară. În altele, ele sunt doar sugerate, o schemă geometrică abia vizibilă, ca o memorie a unui joc deja jucat.

Ansamblul mozaicat reprezintă o  arhivă afectivă, o memorie fragmentată. Dominat de structura vizuală alcătuită din sute de module, fiecare imagine este o notă, o fotografie a gândirii, o mică rană. Fiecare pătrat pare extras dintr-un context care nu mai există. Colajul masiv se apropie de o arhivă sentimentală, dar nu biografică – ci mai curând arhetipală. Fragmente de culoare, simboluri, linii, forme abstracte, urme de figuri, grile, pătrate, texturi – toate formează o cartografie discontinuă a privirii. Este, poate, cea mai radicală formă de intimitate propusă de Dornescu: o memorie în mișcare, care nu se ordonează cronologic, ci afectiv. O încercare de a păstra ceea ce se destramă. Sau, în spirit heideggerian, o formă de „a lăsa lucrurile să fie”, fără a le supune înțelesului deplin.

Expoziția „Eugen Dornescu 70” ni se relevă ca o pictură în afara spectacolului. Ea nu ne amintește nici  despre triumf, nici despre retrospectivă festivă. Este, mai curând, o tăcere vizuală elaborată, în care artistul propune un limbaj al profunzimii și al discreției. Nu găsim aici efecte, ci straturi. Nu întâlnim ostentație, ci rigoare poetică. Dornescu se află departe de retorica contemporană a imaginii ca manifest. El lucrează cu absența, cu memoria, cu forma ca urme, cu materia ca reziduu al gândului.