TOP

Retrospectiva Felix Aftene de la Palatul Culturii din Iași

„Într-o zi, o zi bună de la finalul celui de-al doilea război mondial, bunicul meu a revenit acasă. Iar momentul acela a însemnat sfârșitul unei povești ce a durat câțiva ani nenorociți. În aceeași zi, bunicul a arătat familiei, cu mândrie, o pușcă cu țevile tăiate, pe care o adusese cu sine ca amintire a grozăviei ce se încheiase. Iar acel moment a însemnat începutul unei povești mult mai lungi. Căci, în vreme de pace, arma războiului s-a transformat în armă de vânătoare, născând în bunicul meu o pasiune de-o viață, pasiune pe care i-a transmis-o apoi și tatălui meu. Și în care, pentru ca povestea să fie rotundă, ar fi trebuit să mă las la rândul meu atras. Așa se face că încă mă văd, în amintirile proprii, încercând din greu să țin pasul cu vânătorii, adus în aventură de tatăl meu cu scopul de a învăța să fiu bărbat, încă aud, transferat peste vreme din copilăria mea, zgomotul asurzitor al armei, încă îmi vine să-mi strâng pleoapele pentru a nu vedea, cu ochii minții, animalul pierzându-și suflarea dinaintea mea. Am detestat vânătoarea, încă dinainte de a ști ce înseamnă verbul „a detesta”. Și-am purtat cu mine sentimentul ăsta până astăzi, când pot să-l transpun în imagini într-un mod propriu.

Pictura nu înseamnă numai începutul unei povești. Ea poate să însemne totodată un mod de a încheia o poveste pe care ai purtat-o cu tine mult prea multă vreme. Felul în care noi, oamenii, folosim animalele, de multe ori doar pentru propria distracție sau relaxare, nu ne afirmă, de fapt, nici un fel de superioritate. Dimpotrivă, superioritatea pe care ne-o clamăm e aceea că noi, spre deosebire de animale, suntem înzestrați cu rațiune. Or, tocmai rațiunea ne-ar impune să medităm asupra cruzimii de care dăm dovadă, de prea multe ori fără nici un sens practic, căci măcar vânătoarea, dacă nu chiar și creșterea animalelor pentru hrană, a dispărut dintre necesitățile care ne asigură supraviețuirea. Uităm prea des că ne-am autopropus, pe baza datelor științifice, ca parte a așa-numitului regn animalier. Uităm la fel de convenabil ceea ce știința s-a străduit să ne explice în ultimele două secole, anume că între noi și ele diferența o face doar timpul, cel care a permis evoluției să creeze separarea. Uităm, pentru că în fond nu ne face vreo plăcere să ne amintim asta, că între om și anumite animale 95% dintre gene se suprapun și că ne străduim să ne extragem statutul de superioritate dintr-o biată diferență de numai 5%. Și mai uităm, sau măcar ne prefacem că n-am auzit niciodată despre asta, că peste 300 de specii de animale au dispărut pentru totodeauna de pe fața pământului în ultimii cinci veacuri, în urma intervenției noastre directe.

Rolul meu, ca artist, nu e însă acela de a crea și de a susține o morală. Expoziția mea nu e un manifest ecologist, iar lucrările mele nu caută să ascundă sloganuri sub culori. Ca orice creator, eu vin doar cu o propunere de dialog, mărturisind vizual partea mea de poveste, una care este, în fond, extrem de personală și inevitabil subiectivă. Dincolo de ea, se află o întreagă lume, la rândul ei plină cu povești personale de toate felurile. Așa încât prin această expoziție nu fac altceva decât să propun un loc de întâlnire a poveștii mele cu poveștile oamenilor care o vizitează. Iar concluziile nu pot să-mi aparțină, căci fiecare dintre noi, cei înzestrați cu rațiune și cu capacitatea de a ne înțelege sentimentele, vom ști să găsim, cu ajutorul celor cinci procente care ne asigură diferența, modul propriu de a ne raporta la celelalte nouăzeci și cinci la sută procente. Care ne vorbesc la rându-le despre noi înșine.” Felix Aftene

 

Post a Comment