”Alienare înseamnă înstrăinare, nebunie, neputința individului față de societate și față de el însuși, depersonalizarea sa în organizațiile mari și birocratice, iar euforic ține de euforie, care se referă la euforie, care provoacă euforia, o stare care se manifestă printr-o senzație de bună dispoziție exagerată, de optimism nemotivat și care apare în unele boli nervoase sau este provocată de unele substanțe narcotice; prin extensie, înseamnă beatitudine, beție sau extaz.

ATOMA coboară de pe calcan în sala de expoziție cu un solo show ambițios, artivist, imersiv, cu mesaj și cu o bogăție de informație, surse și sensuri, pe care o organizează într-un triptic, în încercarea de domina și organiza haosul exterior, și de a-l îmblânzi sub forma unei povești cu mesaj de avertisment, care rămâne totuși a fi decriptat și înțeles de public, la fața locului. Temele sunt cele de care ea este deja interesată de o vreme și pe care le cercetează și explorează vizual: ce consumăm în asaltul informațional și cum ne schimba asta.

Euphoric Alienation nu este o concluzie – înstrăinarea euforică are ceva oximoronic, contradictoriu – ci este mai degrabă o constatare a unei stări actuale de fapt, probabil deja clasate, dar redate de artist și astfel puse iarăși în discuție în societate. În expozițiunea poveștii propuse de ATOMA un meniu de obiecte mundane concrete sau simbolice este servit cu fast și etichetă: pe toate le-am văzut, le știm, le luăm ca atare, fără să ne punem prea multe întrebări despre cine ni le servește, de ce și ce înseamnă asta.

Nu doar că verbul a servi își denaturează sensul, dar artista ne forțează să ne întrebăm cine controlează acest narativ și care sunt consecințele lucrurilor și ideilor pe care le preluăm pe nemestecate, din lipsa timpului, fără efort, din comoditate, de conveniență sau din cauză de dependență.

Desfășurarea acțiunii ne arată cine sunt invitații la acest banchet, un altfel de război al generațiilor se zugrăvește în portretele exagerate ale vârstnicilor augmentați estetic în efortul lor de alunga moartea și urâtul, chiar cu riscul adesea neperceput de a cădea în ridicol și ale tinerilor robotizați, digitalizați, programați – două modalități diferite de conformare la normă cu ignorarea unor consecințe atât de evidente privitorului.

În fine, în loc de un posibil deznodământ artista convoacă o prezență fizică posibilă, care se materializează sub forma unor buze supradimensionate și ele, în spatele cărora se află digitalizarea, ca o metonimie pentru social media și societatea de consum, dimpreună cu toate neajunsurile pe care le presupun ele, inclusiv lipsa de responsabilitate, superficialitatea, derapajele care ne transformă și ne aduc în acest punct. Și pentru că artistei nu-i plac concluziile, acestea aparțin privitorului, care rămâne să înțeleagă ce dorește sau ce poate din propriile alegeri pe care le face și să trăiască cu consecințele, să judece sau nu, să schimbe sau sau să meargă mai departe.” TEXT CURATORIAL de Daniel KOZAK