„O expoziție hodoronc – tronc” a Emei Voinescu a reprezentat un challenge pe care mi l-am asumat cu mare plăcere. Este cea de-a treia expoziție personală pe care o lucrez alături de artistă și, ca de fiecare dată, a fost o mare plăcere.

Lumea Emei Voinescu este una a particularităților și o topografie a constatărilor inteligente. Gândesc arta ei nu ca fiind desene și instalații ci thought forms, sculpturi de limbaj ce reprezintă constatări de moment ale unor gânduri fugitive pe care Ema le surprinde sub lupa ei amuzantă. Da, amuzamentul este cuvântul cheie al acestor instantanee mentale ce tipizează lumea de aproape, acea lume pe care Ema o numește „delicioasă”, la fel cum botează și cuvintele sau obiectele adeseori. Acest raport natural sinestezic cu lumea înconjurătoare a fost mereu modalitatea artistei de a înțelege realitatea. Arta ei reflectă acest interes față de natura diversă a formelor, culorilor și a ideilor despre forme și culori. Procesul ei este unul de redefinire a înțelesului. Textele consemnate meticulos cu vârful unei pensule japoneje înmuiate în tuș, transmit mesaje pline de umor situațional, comunicându-i setea sinestezică: „Aș servi un pahar cu tuș” sau „Foarte rar mi-e poftă de roșu”. Altele stipulează absurdul cotidan: „Ce bine că am timp să desenez”. Comicul se instalează în momentul în care imaginea trasată rapid de vârful pensulei întâlnește textul care nu este aproape niciodată un descriptiv, ci o pură constatare. Asistăm la un proces viu, al mobilității minții unei persoane care face din propria inteligență o suprafață de lucru. Imaginația ei este, de fapt, adevăratul subiect al corpusului de lucrări ce o definesc. Fie că gândește un desen, o ilustrație, o structură fizică, Ema alege să se poziționeze cât mai original și anapoda vis-a-vis de ce ar aștepta oricine să vadă. E ca și cum gândim despre un măr că este verde fix tunci când Ema a decis că toate merele sunt căpșuni care au uitat să facă fitness.

Având la dispoziție locația turnului alb din Brașov, a cărei ofertă spațială este foarte generoasă, deși puțin dificilă din cauza pereților din piatră, am decis ca parcursul expozițional să fie subliniat de ceea ce am numit „cuiburi de lumină”. Am lucrat ca un regizor de teatru cu intenția declarată ca fiecare dintre instalații să devină un moment scenografic, publicul asistând la o piesă de teatru pe scena căreia să pășească, bucurându-se de peisajele plutitoare și auditive. Întreaga expoziție este o amplă partitură în care i-am invitat pe Arvo Pärt, Debussy și Chopin. Viziunea mea asupra acestei expoziții a fost ca ea să aibă rolul unui elixir de vindecare sufletească și o oază de liniște în agitatul peisaj al artei contemporane. Am dorit ca fiecare vizitator să ia cu el un sentiment al unei liniști siderale pe care să îl păstreze. text curatorial – R von K