În intervalul cuprins între 26 noiembrie 2025 și 8 martie 2026, Muzeul MAXXI din Roma găzduiește, în spațiile Galeriei 2 și ale Sălii Gian Ferrari, o amplă retrospectivă dedicată practicii artistice a Rosei Barba. Expoziția „Frame Time Open”, aflată sub coordonarea curatorială a lui Francesco Stocchi, se constituie ca o investigație riguroasă asupra limitelor ontologice și fizice ale imaginii în mișcare. În acest context, filmul transcede condiția sa de simplă succesiune cronologică de cadre, fiind recontextualizat ca element constitutiv al unui ansamblu sculptural complex.

Rosa Barba (n.1972, Agrigento, Italy) este artistă vizuală și producătoare de film a cărei practică se bazează pe conectarea diferitelor medii de expresie, aborând  o metodologie interdisciplinară. Această interdisciplinaritate se traduce prin rezultatul dintre arta cinematografului și sculptura. Vizualul artisei se bazează pe diverse contrastre și dualități conceptuale, explorând tensiunile dintre fragilitatea suportului analog și rigiditatea structurilor industriale, sau intersecția dintre memoria tehnologiilor și estetica spațiului contemporan.

Artista propune o coversie a cinematografului clasic, transformând proiectorul într-un instrument care modelează volumele muzeului. Nu mai asistăm la o simplă rulare de film, ci suntem absorbiți de un angrenaj spătio-temporal ce intră în rezonanță cu formele organice și dinamice specifice arhitecturii lui Zaha Hadid. Este, în esență, o eliberare anarhică a imaginii în spațiu. Prin fuziunea dintre ontologia cinematografică și rigorile instalației de sit specific (site-specific), ansamblurile create de Rosa Barba se metamorfozează într-un sistem dinamic de reconfigurare a spațiului. Această transgresiune a imaginii dincolo de cadrul bidimensional al ecranului materializează conceptul de Expanded Cinema.

Dimensiunea vizuală a obiectelor este dublată de o componentă sonoră experimentală care funcționează ca o extensie acustică a imaginii. Instalația sonoră stabilește o corespondență directă între formă și sunet. În acest context, parametrii filmului sunt transpuși într-un limbaj muzical atonal, transformând experiența cinematică într-un fenomen sinestezic unde sunetul devine proiecția acustică a celuloidului.

Continuând analiza dihotomiilor, un aspect central care atrage atenția este contrastul dintre mediile utilizate și distanța simbolică dintre acestea: pe de o parte, metalul mașinăriilor – simbol al artificialului, al receului și al neînsuflețitului – iar pe de altă parte, dimensiunea imaterială și fragilă a peliculei. Conținutul filmului de celuloid accentuează această dualitate; de exemplu, fotografiile pe film de 35 mm redau fragmente din lucrarea An Experiment with Time (1927). În acest volum, scriitorul, inginerul aeronautic și filosoful britanic J. W. Dunne își explorează visele precognitive și propune teoria timpului cunoscută sub numele de „Serialism”.

Un alt aspect esențial este contrastul dintre perioadele istorice la care se raportează artista: pe de o parte, intervalul 1910 – 1920, marcat apariția artei cinetice, iar pe de altă parte, timpul prezent. Desigur, fiecare element al expoziției este trecut prin filtrul personal al artistei și adaptat contemporaneității, însă ideea la care se face trimitere are rădăcinile în avangardă. În acest context, este evidentă trimiterea la spiritul Dada și, în mod special, la „Manifestul Realist” (1920) semnat de Naum Gabo și Antoine Pevsner, document care postulează că arta trebuie să se fundamenteze pe legile obiective ale timpului și spațiului.

Proiecția luminii este elementul care interferează direct cu celelalte două niveluri ale mediilor expuse, completând triada ascendentă: metal, film, lumină. Astfel prin proiectarea luminilor de diferite culori, intermitente, instabile, expoziția devine un spațiu în care privitorul poate deveni conștient de spațiul și timpul care îl înconjoară.

Expoziția „Frame Time Open” de la MAXXI recontextualizează arta cinetică prin prisma tehnologiei cinematografice. Rosa Barba transformă mecanismele proiecției în prezențe sculpturale, unde banda de celuloid, lumina și sunetul devin materie primă pentru o coregrafie mecanică ce ocupă întreg spațiul muzeului. Lucrările expuse subliniază o fuziune între inginerie și poezie vizuală.