„Acest text are toate datele unei scrieri strâmbe, neavând rolul unui argument curatorial, în sensul nou, sau al unei traduceri filosofice, în sensul vechi. E o sumă de impresii și speculații personale pe care le-am înregistrat în urma întâlnirilor tulburătoare și formatoare cu Gili Mocanu și cu opera lui, în ultimii 10 ani. Cheia acestei scrieri pornește de la faptul că ceea ce-i aparține lui Gili Mocanu în chip absolut este puterea de-a întinde capcane nesfârșite privitorului. Odată pășind pe teritoriul operei lui, ne scufundăm ca-ntr-un lac fără fund.

Exercițiul propus în expoziția Nu mai plânge, Gili constă în confruntarea cu acest corp de lucrări noi fără a apela la preceptele modelate de ghizii interpretării artei, așa cum sunt istoricul, curatorul și filosoful. Ca privitor, ești invitat să te întâlnești cu un tip de imagine fără a fi nevoit să faci uz și abuz de beția de înțelesuri și de ancorele impuse de maeștrii argumentării. Ești singur în fața imaginii, în afara unui grilaj narativ, întrebându-te cine privește pe cine. Jocul „plânsului lui Gili” are tocmai această calitate de „joc al minții”, care ne amintește de condiția tragi-comică a limitelor argumentului și logicii.

Una din obișnuințele interpretului de artă este de a căuta similitudini, rădăcini și diferențe între arta și biografia artistului, dictând corespondențe între creație și împrejurările sociale și culturale ale timpului în care acesta activează. În acest fel, sunt înșiruite argumente comune și exterioare, în aparență coerente, fiind construite adesea idei eronate despre înțelesul operei și valoarea artistului. În cazul de față, oricât ne-am strădui să argumentăm semnificativ opera lui, apelând la aspectul istoric, generațional sau cultural local, nu facem altceva decât să ne afundăm în comedia propriei subiectivități. Arta lui Gili Mocanu nu are fundal, nu apare ca o reacție la factori exteriori și nu este-n căutarea unei poziții critice — în cel mai dezarmant mod, e o metaforă vizuală, unică în peisajul picturii contemporane, care provoacă limitările și nelimitările narative ale minții.

În fața acestor imagini, filosoful reflectează cu solemnitate la adevăr, confundând pictura cu o scriere din mintea lui; istoricul de artă sapă asiduu după legăturile secrete de „rudenie” între actuala pictură și originile ei conservate în muzee; iar curatorul se străduie să contextualizeze subiectele reprezentate în discursul contemporan și politicile culturale. În cazul de față, cele trei căi argumentative sunt nu doar obscure, ci și fantasmagorice. Această trinitate de epistemologi, pe cât de vizionară, pe atât de rezistentă la evidența ontologică, cultivă în mod dramatic logosul înaintea sau chiar împotriva iconicului.

Imaginea, cu înțeles de fenomen iconic activ, așa cum a propus Hans Belting, și cuvântul, cu înțeles de element structural, așa cum a rămas moștenit de la structuraliști, sunt două lumi imuabile și opuse, între care nu se pot prestabili legături de fond. Imaginea nu poate fi surprinsă și dezvăluită cu ajutorul cuvintelor și, adesea, dispare când e redusă la adevăr, istorie și politici culturale. Caracterul „fantomatic” al imaginii, cu înțelesul conferit de Aby Warburg, când se referă la pathosformel (formele pathosului) stabilește o relație tocmai inversă cu înțelepciunea — imaginea e cea care posedă privitorul, tot așa cum un dybbuk posedă trupul fără vlagă al îndrăgostitului, citând o metaforă a lui Georges Didi-Huberman.

Astfel, când ai impresia că printre tușele și formele pictate descoperi subiecte și reprezentări după natură, simboluri oculte sau referințe din istoria artei — așa cum sunt un cerb în codru, o lebădă pe valuri, un tigru printre liane, un peisaj de palmieri exotici, un corb pe cer, o planetă din sistemul solar sau simbolul medieval la stigmatei — ești invitat să faci un pas în spate, să conștientizezi că tu ești cel privit, tu ești subiectul. Aparentele reprezentări sunt, în fond, spiritele acestor picturi care-și caută corpul; și, odată ce crezi că le vezi, acestea deja te-au locuit. Cerbul te urmărește înfricoșat, gata să dispară în desiș; tigrul te pândește înfometat, dintre liane, ca pe o pradă pe care-o studiază și-o adulmecă; lebăda grațioasă plutește în derivă, fixându-te ca pe o amenințare, gata să-și ia zborul; corbul se camuflează în mantia nopții, cu ciocul deschis, gata să te înfulece; soarele se ascunde după coroanele franjurate și umbroase ale palmierilor, așteptând momentul să te ardă cu focul lui; iar simbolurile, precum cel al stigmatei, își dublează prezența, pentru a-ți răni corpul pe ambele părți.

Gili Mocanu este unul dintre cei mai semnificativi artiști contemporani care se afirmă începând cu 2000, dar nu e un reprezentant emblematic al unei generații anume; iconografia picturii lui e împletită cu referințe gnostice și oculte, dar el nu e un mistic în sensul dur al termenului și nu continuă o tradiție locală; iar condiția lui de artist contemporan nu se pliază în mod specific pe tipologia artei contemporane. În acest fel, putem observa că, pentru Gili Mocanu, imaginea nu descinde dintr-o împrejurare, nu e un teritoriu al narațiunii și al expresiei, nu e un construct discursiv, nu e un domeniu al reprezentării sau al anti-reprezentării naturalului — ci, mai degrabă, imaginea e un martor al scufundărilor proprii în lumile sub-naturale și supranaturale, constituit dintr-o suită de semne și simptome topite, întâmplător, în pictură.

Ce ne mai rămâne nouă, spectatorilor și privitorilor, de făcut, în aceste condiții în care știm că nu știm? Probabil să ne lăsăm orbește conduși de creația artistului și străpunși de imaginile din fața noastră, cu o singură condiție: aceea de a fi atenți la disconfortul și efectele faptului că suntem priviți și văzuți în adâncul sufletului de entități nevorbitoare (care, în cel mai bun caz, ne stimulează să vorbim cu noi înșine).

ARSMONITOR este o inițiativă privată înființată de Mia Munteanu, antreprenor în industria creativă, și Silviu Pădurariu, curator independent. De la înființarea sa în 2020, ARMONITOR a evoluat dintr-o galerie de artă virtuală într-un spațiu fizic situat în Casa Presei Libere, București, din 2023.

Combinând expertiza antreprenorială cu o misiune culturală, ARMONITOR oferă un program curatoriat și o platformă de colaborare pentru mai mulți artiști români consacrați. Scopul său este să revigoreze piața de artă și să stimuleze colecționarii de artă, promovând un mediu dinamic pentru colaborare artistică și expoziții.”

Curator: Silviu Pădurariu