„Atunci când ne gândim la o acumulare de obiecte, căutăm intuitiv o relație fluidă între părți, pe baza unui model de frecvențe relative. Acest spațiu metaforic al gândirii ne permite să trecem de la spațiul real la spațiul imaginar, într-o stare de nesfârșită mirare cu privire la posibilitățile și încremenirea specifică obiectelor și acumularea lor. Atunci când încercăm să asamblăm o astfel de acumulare, constatăm infrastructura imprevizibilă a acestei conversații între părți. Punerea în scenă a unei acumulări de obiecte nu constituie un spațiu productiv, cât mai degrabă o „practică spațială”, pentru care avem nevoie de imaginație. Imaginarea spațiului nu este limitată de fizica lui Newton și de geometria lui Euclid. Topologiile imposibile abundă în mitologii, care sfidează paradigma spațialității omogene, uniforme, tridimensionale. Această calitate enigmatică a unui spațiu imposibil are opțiuni progresive într-un complex narativ, în care fiecare mediu este susținut de o idee sau un set de idei.

“In the room with dead acoustics, ritual is a matter of fuzzy logic,” Paul Ștefan Barbu își elaborează obiectele după manualul de referință al unui asamblaj. Obiecte găsite și resturi. Un amestec de lucruri existente într-un exces de materiale încurcate de antiteza lor formală. Barbu își deconstruiește propria mitologie a unui univers post-Dota, care înglobează geneza unei lumi guvernate de ființe, creaturi și zeități, în modele tridimensionale, aranjate în sisteme spațiale specifice. Ochiul ne este angajat într-o lume a particularităților, care cer atenție, ca niște veritabile puzzle-uri vizuale. Barbu împrumută asamblajelor prezență, animând dimensiunea socială a materialului. Pe măsură ce își pierd funcția, istoria și definiția, materialele folosite dobândesc o nouă conduită. Nu există consens în reprezentare. Deși, în aparență, dau impresia de lizibilitate, asamblajele par pline de viață imposibilă. Ori viața imposibilă poate trăi doar într-un spațiu imposibil.

Barbu pune în scenă un spațiu-timp elastic, a cărui logică presupune multiple trepte de adevăr, care evoluează și se cristalizează asemenea unui ritual înțeles ca strategie – ca mod strategic cultural de a acționa în lume, însoțind-o pe Catherine Bell. Sau ca mod strategic de a asambla o acumulare de asamblaje. Acest sistem dinamic depinde de spectator/observator, a cărui privire stârnește narațiunea, confruntându-se cu o dilemă a direcției, într-o practică spațială care funcționează mai degrabă ca întreg, decât ca particularitate. Expoziția este o structură deschisă, care absoarbe timpul în spațiul narativ prin privirea spectatorului. Se creează o relație fluidă de opțiuni și probabilități, agitate de câmpul de experiență proprii fiecărui spectator/observator.”

Curator, Simona Abagiu