Cătălina-Maria Doțiu (n. 2001) este absolventă a Facultății de Arte și Design Timișoara, specializarea Pictură, și în prezent studentă în cadrul programului de master Pictură – Surse și resurse ale picturii. Practica sa artistică se concentrează asupra picturii ca spațiu de reflecție și explorare a interiorității, investigând relația dintre memorie, emoție și natură.

În lucrările sale, pictura funcționează ca un instrument de analiză a proceselor emoționale și a mecanismelor subtile ale identității. Motivele vegetale și structurile organice sunt utilizate ca elemente simbolice, grădina devenind un spațiu mental, construit și reconstruit constant. Practica sa se situează într-o zonă de echilibru între gestul pictural intuitiv și reflecția conceptuală, propunând o abordare sensibilă a temelor personale.

Ești interesată de relația dintre psihic și materie, de organismele vii, de procesele interioare ale conștiinței și de modul în care emoțiile pot deveni formă vizuală. Cum transpui dimensiunea materială a conștiinței în practica ta artistică? 

Pentru mine, pictura este o formă de autocunoaștere. Rareori pornesc de la o imagine clară sau de la un plan bine stabilit. De cele mai multe ori încep cu o stare, o întrebare sau o emoție pe care încă nu o înțeleg pe deplin. În timpul lucrului încerc să nu controlez fiecare gest, ci să las materia să își găsească propriul ritm. Uneori acopăr, reiau sau schimb complet direcția unei lucrări, iar tocmai în acest proces descopăr ce încerc, de fapt, să spun.

Din această căutare s-a născut și seria „Grădina interioară”, pe care o dezvolt în prezent. Îmi imaginez psihicul ca pe un spațiu viu, aflat într-o continuă transformare, asemănător unei grădini. Acolo se adună amintirile, emoțiile, fricile și speranțele noastre. Unele cresc firesc, altele rămân ascunse mult timp, iar uneori este nevoie să renunțăm la anumite lucruri pentru ca altele să poată înflori. Mi se pare o metaforă foarte apropiată de felul în care funcționăm ca oameni.

De aceea folosesc frecvent forme vegetale, urme de plante, flori sau insecte. Nu mă interesează reprezentarea lor fidelă, ci felul în care ele pot vorbi despre fragilitate, memorie și regenerare. Natura devine un limbaj prin care încerc să exprim ceea ce este greu de spus direct. Cred că există o legătură profundă între ritmurile naturii și ritmurile noastre interioare, iar pictura este locul în care cele două se întâlnesc.

Lucrezi instinctiv, strat peste strat, căutând să surprinzi mișcarea tăcută a vieții care pulsează în interiorul fiecărui lucru. Ce observi la final, odată ce lucrarea este finalizată?

Rareori am sentimentul că o lucrare este complet încheiată. De cele mai multe ori ajung într-un punct în care simt că nu mai are nevoie de mine și că poate exista singură. Privind-o după ce o las deoparte câteva zile, îmi dau seama că vorbește despre mine mai sincer decât aș fi putut-o face eu în cuvinte.

Procesul meu este unul intuitiv. Construiesc imaginea strat peste strat, iar fiecare intervenție schimbă relația dintre celelalte. Sunt momente în care acopăr aproape tot ce am făcut și reiau lucrarea de la zero. În trecut vedeam asta ca pe un eșec, însă astăzi înțeleg că face parte din felul meu de a lucra. Am nevoie să trec prin aceste etape pentru a ajunge la o imagine care mă reprezintă.

Cred că fiecare pictură surprinde o versiune a mea din momentul în care a fost realizată. Când privesc lucrări mai vechi, îmi amintesc foarte clar stările și întrebările pe care le aveam atunci. În felul acesta, pictura devine și o arhivă personală, nu doar o imagine. Fiecare lucrare mă ajută să mă înțeleg puțin mai bine și mă face să plec mai departe cu alte întrebări decât cele cu care am început.

Temele tale recurente sunt fragilitatea, regenerarea, intimitatea și echilibrul dintre haos și calm. Cum arată peisajul tău după ce ai echilibrat relația dintre fragilitate, intimitate, haos și calm?

Nu cred că echilibrul înseamnă absența haosului. Din contră, cred că cele două există împreună și se definesc reciproc. Haosul este locul în care apar întrebările, îndoielile și schimbarea, iar liniștea apare atunci când încep să le înțeleg și să le accept. Dacă una dintre ele ar lipsi, nici cealaltă nu ar mai avea sens.

Cred că și lucrările mele funcționează în același fel. Există zone construite instinctiv, cu gesturi rapide și texturi dense, iar lângă ele apar suprafețe calme, aproape fragile. Nu încerc să le separ, ci să le las să conviețuiască. Tocmai tensiunea dintre ele face imaginea să rămână vie.

Poate că, în fond, acesta este și peisajul meu interior. Un loc în care vulnerabilitatea nu este o slăbiciune, ci o formă de sinceritate, iar regenerarea nu vine după ce haosul dispare, ci tocmai pentru că a existat. Cred că cele mai importante transformări se petrec în perioadele în care lucrurile par nesigure. De aceea nu încerc să evit dezechilibrul, ci să îl înțeleg și să îi găsesc locul în ceea ce creez.

Îți place să tratezi materia ca pe un organism viu, o prelungire a sinelui, o suprafață care respiră și se transformă. Care este elementul din opera ta pe care îl consideri cu cu adevărat „viu” și ce îl face să depășească statutul de simplu material? 

Cred că gestul este elementul cel mai viu din lucrările mele. El nu poate fi repetat identic și păstrează ceva din energia momentului în care a fost făcut. Chiar și atunci când revin asupra unei suprafețe sau o acopăr, urmele acelui gest rămân, într-un fel, prezente. Mă interesează tocmai această memorie pe care materia o păstrează.

La fel se întâmplă și cu culoarea. Nu o folosesc doar pentru a construi o imagine, ci pentru capacitatea ei de a transmite o stare. În funcție de lumină, de privitor sau de relația cu celelalte straturi, aceeași culoare poate fi percepută diferit. Îmi place această instabilitate, faptul că lucrarea continuă să se transforme prin felul în care este privită.

Încerc să nu ascund procesul din spatele picturii. Urmele pensulei, texturile sau intervențiile succesive fac parte din identitatea lucrării. Pentru mine, materia devine „vie” atunci când poartă memoria timpului, a gesturilor și a deciziilor care au construit-o. În acel moment, nu mai este doar un suport pe care s-a pictat, ci o prezență care continuă să comunice cu privitorul.

În lucrările recente, explorezi ideea de „grădină interioară”, o metaforă a psihicului, a spațiului viu și regenerant al minții, unde emoțiile, amintirile și gândurile se așază, se reînnoiesc și cresc. Ce simboluri pot regăsi privitorii în această serie? Care este locul unde simți că aceste,,grădini interioare” pot prinde viață?

În această serie apar frecvent flori, urme de plante, insecte și alte forme organice. Ele nu sunt alese pentru valoarea lor estetică, ci pentru ceea ce pot sugera. O rădăcină vorbește despre memorie și despre ceea ce ne ține ancorați, o floare poate sugera fragilitatea sau un moment de transformare, iar insectele îmi amintesc că schimbarea face parte din orice proces viu. Îmi place că natura nu oferă răspunsuri definitive, ci lasă loc interpretării, iar asta încerc să fac și în picturile mele.

Nu îmi doresc ca privitorul să caute o explicație exactă a fiecărui simbol. Mai degrabă sper să se regăsească în ele și să construiască propriul sens. Cred că fiecare dintre noi poartă o grădină interioară diferită, modelată de experiențe, de memorie și de felul în care privim lumea.

De aceea simt că aceste grădini prind cu adevărat viață în întâlnirea cu privitorul. În atelier ele pornesc din experiențele mele, dar în momentul în care sunt expuse nu îmi mai aparțin în totalitate. Fiecare persoană aduce cu sine propriile amintiri, propriile emoții și propria sensibilitate. Îmi place să cred că, în acel moment, lucrarea devine un spațiu comun, în care povestea mea și povestea celui care privește se întâlnesc, chiar dacă doar pentru câteva clipe.

Cum vezi în viitor aceste ,,grădini interioare’’? Cum o să evolueze ele în raport cu artista Cătălina Doțiu?

Nu văd „Grădina interioară” ca pe o serie cu un început și un sfârșit clar. Simt că este un proiect care va crește odată cu mine și care se va transforma pe măsură ce mă transform și eu. Fiecare etapă din viața mea va aduce, probabil, alte întrebări, iar lucrările vor reflecta aceste schimbări.

Îmi doresc ca, în timp, grădinile mele să iasă din limitele pânzei și să devină spații în care privitorul să poată intra. Mă atrage ideea unei instalații în care pictura să se întâlnească cu textilele, obiectele și elementele naturale, astfel încât întreaga expoziție să funcționeze ca un organism viu. Nu îmi imaginez un spațiu spectaculos, ci unul care invită la încetinire, la contemplare și la o întâlnire sinceră cu propria lume interioară.

Cred că, indiferent de forma pe care o vor lua în viitor, aceste grădini vor păstra aceeași idee de bază: că lumea noastră interioară este vie și se schimbă permanent. Așa cum o grădină are nevoie de timp, răbdare și grijă, cred că și noi avem nevoie să ne acordăm acest timp pentru a ne înțelege și a continua să creștem.

Îmbini pictura în ulei cu elemente de instalație, textile sau sculpturale, urmărind ca spațiul expozițional să devină un loc senzorial, aproape meditativ. Cum transformă practica interdisciplinară perspectiva publicului asupra operei tale? Ce stări și experiențe dorești să transmiți?

Pentru mine, pictura nu se oprește la marginea pânzei. În ultimul timp simt tot mai mult nevoia ca lucrările să ocupe spațiul și să creeze o experiență în care privitorul să fie prezent cu adevărat, nu doar un observator din exterior.

De aceea mă interesează dialogul dintre pictură, textile, obiecte și elemente sculpturale. Fiecare material adaugă o altă dimensiune și schimbă felul în care este percepută lucrarea. Împreună, ele pot construi un spațiu care nu mai este doar o expoziție, ci un loc în care privitorul este invitat să încetinească și să petreacă timp cu sine.

Nu îmi propun să ofer răspunsuri sau să transmit un mesaj unic. Mi-ar plăcea ca fiecare persoană să plece cu o experiență diferită, în funcție de propria sensibilitate și de propriile amintiri. Dacă lucrările mele reușesc să creeze, chiar și pentru câteva minute, un moment de liniște, de reflecție sau de reconectare cu lumea interioară, atunci simt că și-au atins scopul.

Ai participat activ la proiecte artistice și tabere de creație cu componentă internațională, de exemplu în Tirana Art Colony – International Art Symposium, care ți-a oferit oportunități valoroase de formare, colaborare interculturală și expunere artistică. Ce înseamnă pentru tine o rezidență artistică reușită: spațiul, oamenii, schimbul de idei sau timpul dedicat exclusiv creației?

Cred că o rezidență artistică reușită înseamnă un echilibru între toate aceste lucruri, însă dacă ar fi să aleg unul, aș spune că oamenii fac diferența. Experiența din cadrul Tirana Art Colony mi-a oferit șansa de a cunoaște artiști din culturi și contexte foarte diferite, iar întâlnirile acestea au fost la fel de valoroase ca timpul petrecut în atelier.

Mi-a plăcut faptul că am putut picta, dar și că am avut ocazia să discutăm despre practicile noastre, despre felul în care fiecare înțelege arta și despre experiențele care ne-au format. Chiar dacă veneam din locuri diferite, am descoperit că aveam aceleași întrebări și aceeași nevoie de a crea. Cred că tocmai acest schimb de idei este unul dintre cele mai importante lucruri pe care le poate oferi o rezidență.

Pe lângă lucrările realizate acolo, am plecat din Tirana cu prietenii, amintiri și perspective noi asupra propriei mele practici. Pentru mine, o rezidență artistică nu înseamnă doar producție, ci și deschiderea către dialog, colaborare și învățare. De multe ori, cele mai valoroase idei apar în conversațiile dintre artiști, nu doar în fața șevaletului.

Organizezi frecvent ateliere de pictură dedicate copiilor la spațiul fondat de tine Art 4 you. Ce ai învățat din atelierele cu copiii care s-a reflectat ulterior în propria ta creație?

Art 4 You este un proiect de suflet care s-a născut acum trei ani din dorința de a crea un loc în care copiii să se simtă în siguranță, un loc in care să experimenteze, să pună întrebări și să descopere arta fără teama că există un răspuns corect sau greșit. Astăzi, când văd că această comunitate a crescut și reunește peste o sută de copii, simt o recunoștință enormă. Dincolo de pictură, ceea ce construim împreună sunt amintiri, încredere și curajul de a fi creativi.

De multe ori lumea spune că eu îi învăț pe copii să picteze. Adevărul este că și ei mă învață pe mine, la fiecare atelier. Mi-au reamintit cât de firesc este să creezi fără frica de a greși, să experimentezi fără să te gândești dacă rezultatul va fi perfect și să te bucuri sincer de proces. Cred că, pe măsură ce devenim adulți, uităm puțin câte lucruri putem descoperi atunci când renunțăm la nevoia de control.

Poate cea mai importantă lecție pe care am primit-o de la ei este să nu pierd bucuria de a crea. Încerc să intru în propriul atelier cu aceeași curiozitate cu care intră un copil la primul lui curs de pictură. Cred că tocmai această libertate păstrează practica mea artistică vie și mă face să mă întorc mereu în fața pânzei cu aceeași emoție ca la început.

Pictura Grădina Deliciilor de Hieronymus Bosch reprezintă creația omului, desfătările și ispitele vieții pământești, urmate de pedeapsa din Iad, oferind o reflecție simbolică asupra naturii umane, a păcatului și a consecințelor alegerilor morale. Cum ți se pare ideea de a crea o grădină a deliciilor?

Grădina Deliciilor este una dintre acele lucrări pe care le poți privi ore întregi și tot ai impresia că ai omis ceva. Mă fascinează bogăția simbolurilor și faptul că fiecare detaliu deschide o nouă posibilitate de interpretare. Cred că tocmai această complexitate face ca lucrarea lui Bosch să rămână atât de actuală.

Dacă ar fi să creez propria mea „grădină a deliciilor”, probabil că ea nu ar vorbi despre paradis sau despre pedeapsă, ci despre natura umană în toată complexitatea ei. Mă interesează mai puțin ideea de bine și rău și mai mult felul în care oamenii își construiesc lumea interioară. Cred că fiecare dintre noi poartă în sine o grădină în care coexistă frumusețea și vulnerabilitatea, liniștea și haosul, speranțele și fricile. Niciuna dintre ele nu poate exista fără cealaltă.

Poate că, în fond, acesta este și motivul pentru care revin mereu la metafora grădinii. O grădină nu este niciodată terminată. Se schimbă odată cu anotimpurile, cu timpul și cu omul care o îngrijește. Cred că și noi suntem la fel. Suntem într-o continuă transformare, iar arta îmi oferă posibilitatea de a surprinde câte un fragment din acest proces. Dacă lucrările mele îi fac pe oameni să se oprească pentru o clipă și să se întrebe cum arată propria lor „grădină interioară”, atunci simt că am reușit să creez un dialog autentic.