Cunoașterea și intuiția nu sunt noțiuni diferite, ci complementare. Însă a crea o presimțire, ceea ce depășește cu mult intuiția, presupune o cunoaștere mai aprofundată, mai sigură și fără echivoc. Citându-l pe Maestrul Eckhart: „Observ ceva care strălucește în mintea mea. Simt sigur că este ceva, dar nu pot să-mi dau seama, ce este. Doar intuiesc că dacă aș putea să o apuc, aș cunoaște adevărul complet.” Acest tip de cunoaștere, care stă la baza elaborării picturilor lui György Verebes, devine fără echivoc tocmai prin reprezentarea realizată cu mijloacele creării unei presimțiri.

Nu există poezie mai convingătoare, decât prezența celor plecați. Dacă încercăm să interpretăm această afirmație în toată profunzimea ei, putem presupune că există o dimensiune și în interiorul sferelor metaforice ale reprezentărilor artistice care se văd aici, iar dacă ne apropiem de această dimensiune, tot ce este soma (corp, respective trup), cât și fețele care conferă acestora personalități arhetipale, se resorb, trec într-o formă de existență mai înaltă. Aceste idei care se lasă văzute, iar apoi dispar misterios, sunt la fel de umane ca speranța reînvierii după moarte. În tablourile lui György Verebes tocmai această speranță prinde contur, manifestându-se pentru spirit ca un corp-gazdă aruncat pe mal (în existență), ceea ce reflectă fidel dorința de a fi prezenți, respectiv – concomitent – de a fi altundeva. Această ambivalență face ca ceea ce vedem să devină atemporal, și astfel aceste fizionomii, cu privirile îndreptate spre interiorul lor, devin depozitarii unei chemări divine, percepută similar în diversele universuri religioase.

Oare ce pot deveni ei, aceste figuri blestemate și binecuvântate cu plecări și reveniri neîncetate? În ce îi poate transforma instalația încropită din așchii de metal a istoriei care se naște în urma povestirii lor, și care s-a înfăptuit atunci, când primul om trezit la conștiință și-a deschis ochii, și a constatat că nu vede ceea ce există, ci există ceea ce vede? Poate vor deveni și ei ceea ce trebuie să fie, pentru ca noi, stând acum în fața lor, și poate visându-i într-o zi, să ne întâlnim cu sinea noastră necunoscută.

Ernő Verebes

Traducere: Szabolcs Szonda