Consecvent ideii că arta contemporană presupune exprimarea liberă în reflectarea condiției umane actuale prin forme de gândire critică, Matei Bejenaru aduce în prim-plan un act artistic incisiv și emoționant, care problematizează atât uitarea tragediilor, cât și cultivarea banalității stilistice în spațiul public. Îl numește „Bust” și îl expune în perioada 11 octombrie/11 noiembrie 2024 în atelierul unui alt artist (Tudor Pătrașcu) din clădirea de ateliere de pe strada Armeană nr. 18.

Între obiecte de mobilier acoperite de pânză albă,  instalația cu două proiectoare carusel este plasată pe un stativ metalic, iar proiecția se realizează pe un  suport alb, paralelipipedic, similar fie unui soclu, fie unui dulap tip „soldat”. În partea superioară sunt proiectate diverse busturi plasate în urbea Iașuli, în timp ce în partea inferioară se succed imagini de arhivă din pogromul de la Iași din 1941, când mii de evrei au fost asasinați brutal într-un episod tragic al istoriei României. Imaginile șocante, pline de durere și violență, cu oameni încolonați și resemnați, trupuri vii între trupuri moarte, mâini înțepenite în gest de ajutor, sunt într-un contrast visceral cu cele ale monumentelor din spațiul public actual, închinate unor celebrități din istorie. Astfel, alegerea ecranului de proiecție este instrument aluziv atât la soclul cerut de busturi, cât și la soldații care au acționat în executarea ordinelor puterii, amplificând răspunsul emoțional și cognitiv.

Fotografiile sunt fruste, lipsite în mod deliberat de efecte artistice pentru afirmarea francă a conținutul politic și social încărcat de artist. Discursul se construiește prin etajarea cadrelor, succesiunea lor nesincronizată și zgomotul mecanic al aparatelor.

În diapozitivele inferioare Matei Bejenaru plasează cert trecutul. Progromul este dintr-o perioadă istorică concretă, este o sumă de fapte abominabile care s-au consumat într-o anumită conjunctură temporală și spațială.

Dacă publicul urmează raționamentul analogic, presupune  că ceea ce percepe pe nivelul superior ar corespunde prezentului. Însă cadrele care expun explicit practica omagială- prin focalizarea pe textele de inaugurare, tributul adus de artă ctitorului, îl situează într-un trecut reprodus parțial și perpetuat în prezent, creându-se un prezent gnomic. În această configurație, clădirea de pe strada Armeană nr. 18 construită în anii 60, cu vagi dovezi de întreținere și renovare, în care artiștii au ateliere, devine parte din instalația lui Matei Bejenaru, punctând precaritatea artei în fața neglijenței publice.

După Henri Lefebvre, monumentele ascund adevăratele lor intenţii şi camuflează relaţiile de putere în naraţiuni mistificatoare în actul exercitării funcţiei lor comemorative în spaţiul public. În cazul nostru însă, ceea ce Matei Bejenaru surprinde este o expunere sinceră a intențiilor puterii, exprimate în inscripțiile de pe soclu cu conținut de apropriere.

Elementul central care intensifică tensiunea este sunetul cadențat produs la schimbarea diapozitivelor, care evocă zgomotul încărcării unei arme. Fiecare secvență sonoră condamnă și responsabilizează, sugerând o violență implicită prin actul de ignorare a trecutului, precum și fragilitatea memoriei colective. Derularea sunetelor și a  imaginilor se continuă automat, iar narațiunea este ciclică.

Prin alocarea unui număr mai mare de imagini, accentul parcurgerii  cade pe bustul lui Octavian Goga, o personalitate complexă, apreciată până la venerație pentru creațiile literare și verva cu care a susținut alipirea Transilvaniei, dar care la fel de plin de vervă s-a manifestat fascist și antisemit. Și atunci, văzându-l amplasat undeva/cândva lângă Casa de asigurări de sănătate (ca simbol al senectuții și trecutului), peste drum de Universitate (simbol al viitorului) și după ce treci de câteva chioșcuri (simbol al consumismului), se nasc întrebări: care latură a activității lui Octavian Goga este glorificată, asumată de ctitorii monumentului? Să fie acesta cel mai potrivt loc de amplasare?

Întrebarea de localizare urmează alte cadre în care monumentul comemorativ abia se distinge între cabluri și semne de circulație. Și calitatea artistică a busturilor este pusă sub lentila critică a artistului, prin ocuparea unui întreg diapozitiv de anumite detalii ale lucrărilor vizate. Cultivarea lipsei de rafinament depășește aria problemei estetice și devine una morală, care influențează felul în care societatea înțelege și procesează evenimentele istorice.

În contextul în care, ridicarea memorialelor sub forma clasică a busturilor dedicate unor personalități este o abordare discutabilă, aparținând mai curând unui imaginar arhaic decât conceptului de artă publică specific secolului XXI, portretele prezentate de Matei Bejenaru, însoțite uneori de numele celor aflați la putere, devin simboluri ale ignoranței și ale unei viziuni simpliste asupra istoriei, în care adevărata memorie este înlocuită de un triumfalism facil și periculos.

Afirmând și practicând verticalitatea, Matei Bejenaru nu ezită să provoace, să conteste placiditatea, să scoată la lumină aspecte ignorate și incomode ale societății. Prezentul demersul artistic este un fragment de istorie, un manifest împotriva indiferenței și superficialității, dar și o cerere de ameliorare. Într-un scurt interviu acordat postului de Radio România Iași, el afirmă că prin acest „dialog cu imagini din trecut și actuale” folosind o tehnică fotografică din trecut, vorbește despre „proliferarea unor busturi figurative care schimbă aspectul public”, impunându-se „să fim mult mai atenți la felul în care operăm în spațiul public, la mesajele și semnificațiile monumentelor care se instalează în acest spațiu”.