În data de 19.10.2025 s-a încheiat expoziția „Oglindirea oamenilor – Robert Capa și maeștri maghiari”, de la Biblioteca Națională a României, prezentată în cadrul Bucharest Photofest 2025. Evenimentul, curatoriat de Péter Baki, director al Muzeului de Fotografie din Ungaria, a adus în prim-plan cinci viziuni distincte asupra fotografiei moderne. Expoziția a fost un prilej rar de a explora felul în care acești maeștri maghiari, fiecare cu propria lor sensibilitate, au construit o imagine colectivă a modernității, un mod de a gândi lumea.

Ceea ce unește destinele lui Robert Capa, André Kertész, László Moholy-Nagy, Brassaï și Martin Munkácsi nu este doar originea comună maghiară, ci și faptul că fiecare a trebuit să părăsească spațiul natal pentru a-și afirma viziunea. Ungaria interbelică a devenit o limită – un loc al începuturilor și al despărțirii. În Occident, acești artiști au transformat fotografia dintr-un simplu instrument de reprezentare într-un limbaj al conștiinței vizuale moderne. Dincolo de geografie, exilul lor a fost unul estetic: o desprindere de academismul imaginii pentru a descoperi adevărul mișcării, al privirii și al umanului.

Fotografia maghiară a anilor ’20-’30 s-a constituit ca o sinteză între document și construcție. Compozițiile echilibrate au conferit imaginii o claritate aproape morală. Într-o epocă dominată de transformări sociale rapide, această viziune limpede, precisă, dar încărcată de empatie,  devine un instrument de cunoaștere. La László Moholy-Nagy, claritatea este mijloc de explorare: lumina, unghiurile și structurile geometrice nu mai sunt doar mijloace tehnice, ci experimente care pun în mișcare felul în care vedem lumea. Pe de altă parte Robert Capa duce aceeași luciditate în mijlocul evenimentelor și o transformă într-un gest de apropiere umană – în imaginile lui, realitatea nu e rece, ci trăită, împărtășită. Iar la André Kertész, același spirit de observație capătă o notă de poezie.

Capa a fost, poate, primul fotograf care a înțeles că adevărul nu se află la marginea evenimentului, ci în inima lui. „Dacă fotografia ta nu este suficient de bună, înseamnă că nu ai fost destul de aproape”, spunea el, formulând astfel o etică a riscului care a redefinit fotografia de război. Proximitatea nu era doar fizică, ci și morală: deci o apropiered de suferință, de vulnerabilitate. În acest sens, Capa continuă linia deschisă de umanismul maghiar interbelic, dar o traduce în limbajul modern al imaginii-jurnal. În contrast cu neutralitatea reporterului, Capa alege implicarea, compasiunea și prezența.

În oglindă cu acești maeștri ai secolului XX, prezența lui Juhan Kuus în expoziție oferă un contrapunct contemporan: o pledoarie pentru continuarea eticii imaginii. Fotograful  moștenește de la Capa nu doar curajul fizic, ci și convingerea că fotografia poate reprezenta responsabilitate. Imaginile sale despre marginalitate și demnitate umană nu urmăresc senzaționalul, ci catharsisul. Kuus fotografiază nu pentru a condamna, ci pentru a înțelege. În ochii săi, aparatul de fotografiat devine o oglindă a conștiinței.

Privite împreună, lucrările lor oferă o perspectivă amplă asupra modernității – una în care fotografia nu mai este doar un instrument de documentare, ci o formă de gândire vizuală. Fiecare imagine, fie că surprinde un soldat, o umbră pe caldarâm sau o siluetă în mișcare, propune o întrebare despre felul în care privim și despre ce alegem să păstrăm din realitate.