Ce este absurdul pentru mine? Este consecința paradoxului care se află în fiecare filozofie, ideologie, lucru și ființă existente, este contrariul observat în realitate. Poate fi savuros dacă îl lași să își dezvăluie sursele și atributele, pornind de la indignare și ajungând la comic. El este consecința întâlnirii dintre intenție si mediul înconjurător. Pictez absurdul drept rezultat al unei comparații, între o stare de fapt și realitatea probată de evidență. Absurdul se află în comparație, nu în termenii comparației. Astfel, emblematicele valori culturale verificate de istorie și umanitate, cum ar fi „pictura în sine”, oul Fabergé, șoarecele de porțelan, coroana sau peisajul, devin simboluri într-o scenografie a paradoxului, și nu sunt decât un exercițiu care subliniază faptul că lucrurile „bune’’ sunt extrase din contrariul lor.
În obsesia de a găsi sens, a înțelege și a accepta logica lumii în care mă aflu, analizez situații, acțiuni și oameni care mă intrigă și mă nemulțumesc. Datorită acestui demers, am descoperit o resursă interioară, aceea a experimentului, cu ajutorul căruia pot inversa semnificația lucrurilor, negrul devenind galbenul meu. Apelez la un limbaj liric pentru a fixa paradoxul, nu pentru a-l ascunde, convinsă fiind că totul ce îmi oferă realitatea este o iluzie mai mult sau mai puțin colorată.
Sentimentul absurdului fabrică în imaginar proiecții proprii, care se transformă în limbaj plastic. Așadar, lucrările mele reprezintă o concluzie de forme, circumscrisă de contradicția aflată în exterior. Imaginile pe care vi le propun sunt un rezumat al unui act introspectiv perpetuu, care începe cu abandonarea oricărei convenții și parcurge drumul până la identificarea particularităților din subiectele lumii înconjurătoare.
Condiția de artist mă izolează de spectacolul zilnic al orgoliului uman și se materializează în imagini care caută sensul drumului pe care pășește umanitatea. Evidența se retrage în fața lirismului formelor si al culorilor, lăsând loc neconcordanței între semnificația pe care caut s-o suprapun lumii imaginate și certitudinea lipsei oricărui principiu director al creației.
Evadez din somnul cotidian cu disponibilitatea condamnatului la moarte, întrezărind un univers absurd în care imaginarul devine real, astfel realitatea hrănindu-mi inspirația. Am certitudinea că totul își pierde sensul inițial odată ce trece de granițele experienței individuale.
Pictez cu încăpățânare, dorind să spun povestea unei călătorii fără început și fără sfârșit, în care visul face imposibilul să devină o proiecție spre o scenă imaginară, cu personaje care pendulează neobosite între vis și realitate. Devin și redevin, se transformă în pretexte pentru a picta.
Captivitatea căutată în lumea paradoxului îmi restituie libertatea spiritului și a acțiunii prin gestul pictural și/sau prin sinteza unui imaginar pseudoeducat. Pictând, abandonez orice obiectiv, orice grijă a viitorului sau de justificare a realității experimentate. Fiecare imagine pictată este un loc din universul propriu pe care nu am intenția s-o explic deoarece în orice descriere se află un dat al percepției. În ele nu există un scenariu prestabilit, fiind mai degrabă ilustrări succesive și incoerente, sub lumina unei lămpi magice.”