Gloriae Art Gallery prezintă, între 6 martie și 8 mai 2026, expoziția personală a lui Petru Lucaci. Titlul, Sortir du noir, reprezintă o trimitere explicită la cartea omonimă a teoreticianului francezGeorges Didi-Huberman și subliniază preocupările formale și conceptuale ale artistului vizual din două proiecte distincte: clarobscurul și corpul uman.

​Actualul demers curatorial stă sub semnul revizitării și al sintezei: revizitare, deoarece Petru Lucaci reia tema esențială a unui parcurs început în urmă cu mai bine de trei decenii, în care negrul era culoarea dominantă, vizibilă în mai multe cicluri (Noctumbre, Alb/Negru, Night Shadows, Clarobscur, Black-based Cocktail). Preocupat de posibilitățile și limitele picturii, Petru Lucaci a luat mereu „în răspăr” tradiționalele „părți ale picturii”: desenul, clarobscurul, culoarea, construcția spațiului și, nu în ultimul rând, istoria din tablou. Reconvertirea clarobscurului în pictura redusă la negru a reprezentat, probabil, cea mai interesantă experiență vizuală a artistului, deoarece anulează cromatismul, păstrând contrastul clar–obscur/lumină–întuneric. Expoziția de față prezintă, retrospectiv, în prima sală a galeriei, trei ample poliptice din ciclul Clarobscur realizate în 2012.

​Revenirea, în anii din urmă, la titlul „Clarobscur”/Chiaroscuro este simptomatică, deoarece semnifică, în ultimile sale experimente picturale, o „ieșire” din negrul absolut practicat anterior ca unică posibilitate cromatică și o accentuare a profunzimii spațiale. Asistăm acum la un dialog între forța negrului și virtuțile expresive ale culorii, care se infiltrează, mai întâi cu parcimonie, pentru a izbucni apoi în țesătura tabloului. Citându-l pe artist: „Translatată în spaţiul cotidianului, tehnica clarobscurului – sugerarea constrastantă a luminii, umbrelor şi întunericului, trece pe planul doi, potenţialul de semnificaţii oferit de ea fiind de maximă actualitate. Clarobscurul devine o modalitate de (re)definire artistică a unei lumi incerte, nedecise, mereu în căutare de ceva şi cineva, o lume a celor de la margine, de la periferie, a celor în căutare de ‘lumină’ sau fugind dinspre ‘lumină’’’. În propriul meu scenariu, această mărturie dialoghează simptomatic cu o frază din Sortir du noir: „Une image qui sort du noir, c’est une image qui surgit de l’ombre ou de l’indistinction et qui vient à notre rencontre.”

​Revizitarea amintită se reconvertește într-o surprinzătoare sinteză, prin integrarea unui alt moment distinct din activitatea artistică a lui Lucaci, focalizat asupra corpului uman, materializat, la rândul său, în mai multe cicluri și semnificativ pentru aspirația de a realiza un proiect de cercetare artistică. În cazul lui Petru Lucaci, corpul vorbește propriul limbaj, într-o practică artistică dominată de cultul fragmentului și tehnica montajului, care permite asamblări/permutări de fragmente în multiple compoziții ce-și pot modifica, la nesfârșit, configurarea vizuală și semnificația. Astfel, lucrările expuse în pavilion (în ampla instalație Sortir du noir, care reunește, amalgamând, cronologic și tematic, ciclurile Dressing the Body.și Disembodying the Body) evidențiază tratarea corpul printr-un proces de fragmentare. De la Dressing the Body (2015) la Disembodying the Body (2023) s-a produs o radicalizare conceptuală în tratarea corpului feminin prin decapitare (absența capului frapează la prima vedere) și îmbinarea aleatorie a părților (superioară și inferioară) trupului. Rezultatul este paradoxal: corpul se dezumanizează, transformându-se în manechin, care devine suport pentru veșminte precare, adesea deșirate. Tehnicile mixte, însoțind-o pe cea, venerabilă, a uleiului pe pânză, produc un efect profund ambiguu: formele se destramă, își pierd conturul, confundându-se cu fondul/fundalul tabloului. Din perspectiva punctelor de vedere, s-ar spune că Petru Lucaci combină vederea apropiată, cultivând haptic materialitatea, cu o iluzorie vedere depărtată.

​Într-un text publicat în 2016, Lucaci mărturisea că „atitudinea față de corpurile noastre este una dual ambiguă: suntem pasivi/receptivi la cerințele societății față de ce trebuie să facă, sau, din contră, avem o atitudine reflexivă, critică, intervenim activ asupra corpurilor, afirmând sau infirmând cu bună știință, asumat, convenții și norme sociale și culturale”, amintind de „corpul suport, reconstituit din imagini proiectate pe corp, suport pentru un exerciţiu de limbaj plastic”.

Insinuarea corpului (întotdeauna feminin) într-un univers formal abstractizant marchează momentul de sinteză, accentuînd, paradoxal, o înscenare vizuală profund contradictorie: spectatorul poate fi lezat de manipularea masculină a corpului feminin, agresat de fragmentare și descompunere sau, dimpotrivă, poate fi mobilizat la o reflecție mai generală/generoasă, privind vulnerabilizarea făpturii umane prin excesele societății contemporane. Ambele atitudini au în comun riscurile datorate alienării produse prin transformarea corpului în obiect, supus acum și aici (doar) privirii noastre. Căci, așa cum afirma Michel Journiac, întemeietorul artei corporale în Franța, corpul devine locul privilegiat al urmelor, amprentelor și rănilor, adăugând că, în cele din urmă, „c’est le corps qui parle”.

​Lucaci ne oferă însă o surpriză, materializată în ultimul ciclu, Connecting the Body – prezentat în două săli ale galeriei -, în care corpul uman (feminin) figurează o alternativă eficace la excesiva fragmentare anterioară prin reconectarea la mediu, de la specimene de natură (artistul pare să privilegieze flori monumentalizate) la sugestive colțuri de atelier. Astfel, corpul uman se re-însuflețește, capătă o nouă viață, ilustrând parcă, fraza lui Nicolas Bouvier: „Le corps est, pour le meilleur et pour le pire, l’image du monde”.​

​Pasul următor, „ieșirea din suprafață”, e concretizat în experimentul tridimensional, vizibil atât în seria de obiecte și reliefuri din lemn vopsit în culoare neagră (expuse în pavilion), cât și în cele mai recente lucrări din expoziție: reliefurile – reunite în ciclul Sorties de la surface – realizate din fibră de sticlă, rășină, acoperite cu spray-uri de culori acrilice (expuse în sala cu arcade din galerie).

​Privind spectacolul vizual propus de Petru Lucaci în această expoziție, care marchează un moment emblematic de cotitură al activității sale artistice, mi-am amintit o altă frază din Sortir du noir: „L’image qui sort du noir se caraterise par ses propres limites tactiles.” Problema limitei dintre vizual și tactil, dintre negru și exuberanța cromatică – care „iese din negru” – , are și pentru Petru Lucaci o profundă semnificație spirituală, care se cuvine descifrată cu atenția privirii scormonitoare și răbdătoare a spectatorului. Căci, așa cum afirma Georges Did-Huberman: „Une image qui sort du noir vient donc à notre rencontre. Elle surgit afin que que ce que nous y voyons puisse nous regarder vraiment et, donc, nous toucher de queque façon.”  

​Sugerez vizitatorului atent să zăbovească asupra ultimei secvențe din expoziție, Sortir du noir II; cele cinci diptice de mici dimensiuni, pe care le-am plasat discret și oarecum imprudent pe culoarul ce (con)duce către ieșire, sunt menite să frapeze prin exuberanța formală și cromatică. Îmbinând fragmente mai vechi din Dressing the Body cu experimentele formale practicate de Lucaci în ultimile luni, sper că această nouă sinteză va activa sensibilitatea spectatorului, care va putea să privească o imagine menită să-l pună pe gânduri.”

Ruxandra Demetrescu