“Suprapuneri” ramane in esenta un proiect colaborativ intre 16 de artisti romani, acesta pornește de la premisa unui experiment care are în centrul lui tehnica dublei expuneri intre artistii: Mircea Sorin Albutiu, Olimpiu Bandalac, Stefan Dinu, Irina Dumitrascu Magurean, Lucian Sandu Milea, Mircea Modreanu, Razvan Neagoe, Claudia Retegan, Elena Andreea Teleaga, Mihai Zgondoiu & artisti invitati: Catalin Burcea, Ioana Dumitrescu, Cristina Garabeteanu, Angela Fransisca (NED), Ferdows Faghir (NED), Mihai Rauta, Mick Santman (NED), Nicolae Romanitan, Andrei Sendrea

“We will never know world peace, until three people can simultaneously look each other straight in the eye”
(Puscifer, Simultaneous)

Între multele cărți pe care Cr. le ține în mica bibliotecă din lemn deschis din tec, dintre cele cu paginile desprinse de cantul legăturii, semn ca au fost citite și căutate, recomandate și împrumutate, că s-au băut multe cafele în prelungirea coperților, este și una în care beatnicul Huxley, ca un bătrân mofluz dintr-un film cu maeștrii zen care fetișizează culturile asiatice, citează un vechi text tibetan:

„𝘔𝘪𝘯𝘵𝘦𝘢 𝘵𝘳𝘦𝘣𝘶𝘪𝘦 𝘴ă 𝘥𝘦𝘷𝘪𝘯ă 𝘤𝘢 𝘰 𝘰𝘨𝘭𝘪𝘯𝘥ă 𝘤𝘢𝘳𝘦 𝘳𝘦𝘧𝘭𝘦𝘤𝘵ă 𝘭𝘶𝘤𝘳𝘶𝘳𝘪, 𝘯𝘪𝘤𝘪𝘰𝘥𝘢𝘵ă 𝘫𝘶𝘥𝘦𝘤â𝘯𝘥𝘶-𝘭𝘦 𝘴𝘢𝘶
𝘳𝘦ț𝘪𝘯â𝘯𝘥𝘶-𝘭𝘦.”

spune micul text de lângă mica Carte a Morților, ca un memento mori al barocului târziu și întortocheat. Mintea trebuie să devină o oglindă… Dar de care?, una argintie și reflectantobiectivă, una aurie care amplifică lumina ca în arhitectura și decorațiile nipone ori
chinezești, una întunecată, bitumală&romantică ca-n zilele lui Lorraine, sau una ecranată&coercitivă, a netflixului ubicuu de astăzi?, una plană, concavă sau convexă?

Totul ca să nu obstrucționăm figura, să nu întrerupem pavlovianul exercițiu molecular bazal al distincției unei figuri de fundal, mantră de supraviețuire dar și socializare. Fundal dioramatic pe care la început a fost proiectată pădurea, apoi câmpia ca efect al tăierii,
parcelizării și împărțirii ei în teritorii, iar acum reconstrucția tot mai verticalizată. Totul să nu întrerupem memoria, îț𝘪 𝘴𝘱𝘶𝘯𝘦𝘢𝘮 𝘊𝘳. Știi, există boala asta prosopagnosia, în care nu mai ești capabil să vezi fețele oamenilor, poți recunoaște doar obiecte, acțiuni, animale, mâini și alte părți. Totul să nu dispară figura repetam, Cr., ca frumusețea ta care e ca teama de radiații pe care egiptologii o târăsc cu ei în fiecare mormânt nou descoperit. Radiații care ar ataca și ele figura, ar provoca dispariție.

Fotografia ameliorează pe undeva, provoacă retard disoluției, entropiei. O singură fotografie nu garantează însă amintirea, ci doar senzația momentului căutat; pentru ca amintirea să fie concludentă, obiectivă cât de cât putând să păstreze figura, vei avea nevoie de
o multitudine de fotografii, de o constelație, de arhivă. Arhiva este oglinda disciplinei memoriei, a identității. Gândește-te la o arhivă din oglinzi care să conțină toate numele. Dacă arhivei ăsteia de fotografii cu părți de sintaxă și morfologie, i s-ar da dreptul să vorbească, ar deplânge îndepărtarea de casă, de domesticul mic, cald și figurativ, căci aceasta ar indica o abatere de la contextul său primar, de la motivul ei de existență. Repoziționând figura și inventând fundaluri contextuale care să suspende, să împletească memoria cu mitul în dorințe retrospective, arhiva asta fotografică încearcă să se poziționeze ca o cheia de boltă împotriva erodării memoriei și a materialelor texturate de subiectivitate și timp.

Privind în afară, pe geamul camerei-arhivă din memoria Cr., către noile blocuri din sticlă vitrată pare că orașul ăsta de tip nou, cartezian&parșiv și-a întins complotul peste tot. Orice construcție mai mare de patru etaje îți obstrucționează orizontul privirii, punctul ăla dintre cer și pământ, care merită uneori o țigară în liniște. În locul acestui cadru internalizat încă din perioada când eram doar culegători, oglinzi, oglinzi cubice raționalizate, spații de vitrină și reclamă sau care doar acoperă încăperile productive, încât ajungi mereu în loc de orizont să te reflectezi pe tine, cel din afară. Ca în poveștile spuse demult prin 90 în satele încă înnoroiate, cu ce o să pățești dacă urci la miezul nopții într-un pod cu o oglindă, sau mai
multe.

La radio, se transmite că pe măsură ce revoluția digitală a depășit cursul comunicării umane în revoluția chatGPT, anxietatea față de inerenta vulnerabilitate și potențiala natură efemeră a imaginilor născute digital și a arhivelor digitale, ne orienteze către reîntoarcerea la materialitate, ca cea a fotografiei, a păstrării nemișcate a figurii pe o oglindă cu suprafața plană.”- Horațiu Lipot