Fotografia, arhivele de familie și textilele vechi devin în munca Lăcrămioarei instrumente prin care stările greu de rostit capătă o formă vizuală. În rândurile de mai jos, artista vizuală vorbește despre începuturile drumului său, procesul lent de creație și felul în care transformă detaliile din cotidian și memoria spațiului în imagini încărcate de vulnerabilitate.

Care a fost acel moment clar în care ți-ai dat seama că fotografia nu e doar o pasiune, ci drumul pe care vrei să-l urmezi în viață?

Pentru mine, momentul a fost în liceu. Eram introvertă, iar cuvintele nu mă ajutau deloc. Simțeam că tot ce trăiesc se adună într-un loc fără nume, undeva între emoție și tăcere. Când am început să fotografiez, locul acela s-a deschis ca o ușă pe care nu știam că o am. Imaginile au început să spună lucruri pe care eu nu le puteam rosti. A fost o liniște ciudată, dar limpede, ca un fel de adevăr care nu cere explicații. Am înțeles că fotografia nu e doar o pasiune, ci felul meu de a fi în lume.

Cum arată procesul tău creativ, de la prima idee sau stare până la cadrul final?

Procesul meu creativ e lent. De multe ori, prima idee nu apare ca o imagine, ci ca o stare care rămâne cu mine săptămâni sau luni. O las să respire, să se transforme, să-mi arate ce vrea de fapt. Lucrez mult pe termen lung, pentru că am nevoie ca lucrurile să se sedimenteze. În tot acest timp observ, fotografiez, notez detalii, mă întorc la ele. Pentru mine, fotografia nu e un sprint, ci un proces de a asculta lumea până când îmi răspunde.

Ce te inspiră cel mai mult în viața de zi cu zi și cum reușești să transpui acele emoții în imagini?

Mă inspiră momentele în care realitatea pare să se desfacă puțin, ca și cum ar lăsa să se vadă o lume paralelă. Uneori e o lumină care cade într-un fel ciudat, alteori un gest vulnerabil care schimbă aerul dintr-o încăpere. Îmi place să urmăresc aceste fisuri mici,detalii care par banale, dar au o energie care nu vine din lumea de la suprafață.

Când simt astfel de rupturi, nu încerc să le explic. Le las să mă tragă în direcția lor. Apoi, când fotografiez, caut exact acel moment în care cele două lumi se ating: realul și ceea ce pulsează dedesubt. Acolo se naște imaginea pentru mine, în spațiul acela subtil, unde vulnerabilitatea devine vizibilă și imaginarul capătă formă.

Care sunt artiștii sau fotografii, români ori internaționali, care ți-au marcat viziunea sau te influențează în continuare?

Viziunea mea e marcată de artiști care lucrează cu misterul, cu fragilitatea și cu lumea paralelă din spatele realului. Mă influențează mult Man Ray și Lee Miller prin felul lor de a transforma obiectele în simboluri. De la David Lynch vine sensibilitatea pentru uncanny și pentru detaliile care par normale, dar nu sunt. Francesca Woodman m-a învățat intimitatea și dispariția ca limbaj vizual, iar Roger Ballen m-a apropiat de tensiunea psihică din spațiile domestice. Mă regăsesc și în universul sumbru și mitologic al Therezei Zelenkova, precum și în corporalitatea intensă și teatrală din lucrările lui Eikoh Hosoe. Toți acești artiști îmi hrănesc felul de a privi lumea: ca pe un loc în care realul și invizibilul coexistă.

​Cum simți că se reflectă identitatea sau spațiul românesc în lucrările tale?

Identitatea și spațiul românesc se reflectă în lucrările mele prin felul în care lucrez cu memoria și cu obiectele domestice care au trecut prin generații. Mă interesează arhivele de familie,textilele, lucrurile care au stat ani întregi în casele noastre și au absorbit istorie, gesturi, tăceri.

În proiectele mele, aceste elemente nu sunt doar materiale, ci purtătoare de emoție. Ele vorbesc despre intimitatea spațiului românesc, despre felul în care trecutul rămâne prezent în obiecte, despre fragilitatea și rezistența gesturilor feminine din familia mea.

Ce rol joacă spontaneitatea versus planificarea riguroasă atunci când ești pe teren sau în studio?

Planificarea și spontaneitatea nu se exclud, ci se completează. Lucrez lent, iar o parte importantă din proces este pregătirea: aleg obiectele, materialele, fotografiile, testez lumina, mă gândesc la gesturile și la atmosfera pe care vreau să o construiesc.

Dar, în momentul în care sunt pe teren sau în studio, las loc pentru spontaneitate. Uneori un obiect se așază altfel, o textură se schimbă, sau lumina cade pe material într-o formă care nu poate fi planificată. Aceste mici accidente vizuale sunt esențiale pentru mine, ele dau viață imaginii. Așa că rolul lor este împărțit: planificarea îmi oferă cadrul, iar spontaneitatea îmi oferă adevărul.

Care a fost cel mai provocator proiect al tău de până acum și ce ai învățat din el?

Cel mai provocator proiect a fost cel în care am lucrat cu arhivele de familie și cu materialele fragile: fotografii vechi, textile, obiecte care au trecut prin mâinile mai multor generații. A fost dificil nu doar tehnic, ci emoțional. Lucram cu lucruri care se puteau rupe, deteriora, dar și cu povești care cereau multă delicatețe.

Provocarea a fost să găsesc un echilibru între respectul pentru material și libertatea de a-l transforma. Am învățat să ascult obiectele, să accept că uneori ele dictează direcția imaginii. Am învățat și că vulnerabilitatea nu e doar un concept vizual, ci o stare reală a procesului: să lucrezi cu ceva fragil înseamnă să fii și tu fragil în fața lui.

Ce proiecte sau expoziții pregătești pentru următoarea perioadă și ce stări îți dorești să explorezi în ele?

Continui să lucrez la The Way We Remember, un proiect care pornește din ritualurile de Paște din sudul României și din felul în care comunitățile păstrează memoria prin gesturi repetate. Mă întorc an de an în același loc, atrasă de modul în care oamenii își amintesc: prin lumină, prin prezență, prin ritualuri care nu s-au schimbat prea mult în timp.

În paralel, dezvolt un proiect nou legat de ideea de grădină ascunsă. E încă într-o etapă timpurie, așa că prefer să păstrez discreția. Pot spune doar că mă interesează spațiile mici, intime, care spun ceva despre cei care le îngrijesc.