• No products in the cart.
TOP

De vorbă cu Felix Aftene despre „Jurnal”, viitoarea expoziție personală de la Art Safari

Format în școala ieșeană și recunoscut drept una dintre cele mai puternice voci ale picturii contemporane românești, parcursul lui Felix Aftene este o călătorie continuă între rigoarea formei și libertatea absolută a imaginarului.

Primăvara aceasta, începând cu 26 martie, publicul se va întâlni la Art Safari cu un proiect profund personal: „Jurnal”. Este o expoziție care ne lasă să tragem cu ochiul în universul său de zi cu zi, acolo unde gândurile, schițele și trăirile se transformă în culoare. O fereastră deschisă spre procesul de creație al artistului.

 

Expoziția „Jurnal” de la Art Safari materializează o punere în scenă radicală a intimității creative. Ce determină un artist să decidă că procesul său interior trebuie să devină, în mod asumat, un discurs public?

Demersul a fost conceput ca o instalație care pornește din realitatea atelierului, nu ca o expunere a intimității. Atelierul este spațiul în care lucrări vechi și recente, obiecte, teme și stări diferite coexistă fără o ordine cronologică rigidă, într-un prezent continuu.

La un moment dat, această acumulare cere o formă coerentă. Instalația funcționează ca o transpunere a atelierului într-un spațiu public, nu ca o succesiune de lucrări autonome, ci ca un ansamblu unitar.

Este un spațiu în care pot coexista firesc lucrări din toate etapele și perioadele mele, realizate în medii și cu facturi diferite. Această diversitate nu ține de acumulare, ci de interesul constant pentru limbaje diferite și de nevoia de a le pune în dialog.

Art Safari și-a schimbat sediul, mutându-se în Piața Amzei. Cum a influențat această schimbare viziunea dumneavoastră asupra panotării și traseului expozițional?

Mutarea într-un nou spațiu a transformat arhitectura într-un element activ al instalației. Piața Amzei a impus o altă logică a relațiilor dintre lucrări, obiecte și privire.

Experiența mea de scenograf m-a făcut să privesc spațiul ca pe o scenă, în care fiecare element are un rol precis. Panotarea clasică devine secundară, în favoarea unei construcții spațiale care organizează percepția fără a impune un traseu rigid.

Traseul este gândit ca un montaj deschis, care permite opriri, reveniri și schimbări de direcție. Aceeași logică funcționează și în atelier, unde lucrările coexistă și se influențează reciproc. În acest context, dialogul cu echipa Art Safari, în noul spațiu din Piața Amzei, a fost esențial pentru ca instalația să se așeze firesc și să funcționeze la potențialul ei real.

Titlul expoziției trimite către o zonă de confesiune privată. În ce măsură acest proiect este o asumare a vulnerabilității și unde se trasează limita dintre intimitate și spațiul public?

Demersul nu este confesiv, ci o asumare controlată a vulnerabilității. Intimitatea atelierului nu este expusă ca experiență personală brută, ci filtrată prin lucrări, obiecte și relațiile dintre ele.

Ceea ce ajunge în spațiul public este structura unui parcurs artistic, nu detaliul biografic. Limita dintre interior și exterior este trasată prin limbajul plastic, care transformă fragilitatea într-o construcție vizuală coerentă și accesibilă privitorului.

„Privirea întoarsă spre sine” a personajelor este o reacție la zgomotul vizual contemporan sau o căutare a unei stări de grație?

În anumite cicluri de lucrări, personajele sunt reprezentate cu ochii închiși sau, simbolic, deschiși pe dinăuntru. Ochii închiși înseamnă trăire tradusă în limbaj vizual, nu retragere din realitate.

Privirea este mutată dinspre exterior către un plan interior, unde imaginea este construită prin experiență. Această orientare nu neagă lumea contemporană, ci propune o formă de concentrare și decantare. Lumea imaginară care apare funcționează ca un spațiu de mediere între real și interioritate.

Ce anume a cerut imperativ volumul și greutatea metalului, dincolo de posibilitățile pânzei?

Sculptura apare din nevoia de a da consistență fizică unor idei care nu mai puteau fi susținute doar de planul bidimensional. Lucrez cu bronz polisat până la efect de oglindă, printr-un procedeu cunoscut în sculptură drept polisare de tip Constantin Brâncuși.

Acestui auriu al bronzului îi adaug o culoare complementară, obținută prin oxidare, un turquoise controlat cromatic, într-un raport ce trimite la contrastul specific artei bizantine: aur și turquoise. Sculptura este una colorată, iar cromatica are un rol structural, nu decorativ.

Volumele sunt așezate pe postamente realizate din metal ruginit, tratate cromatic într-o nuanță de tip piele de Cordoba. Relația dintre bronzul polisat, culoarea oxidată și postamentele din metal ruginit construiește o opoziție asumată între nobil și ignobil. Greutatea metalului devine indispensabilă pentru ancorarea parcursului artistic într-o realitate palpabilă, pe care pânza nu o mai putea susține.

Ce poziție ocupă proiectul în contextul artei contemporane și care este miza lui în raport cu direcțiile actuale?

Proiectul se înscrie în zona practicilor contemporane care folosesc traseul artistic ca material de lucru, fără a-l transforma într-o narațiune autobiografică. Funcționează ca o instalație deschisă, în care etape diferite și limbaje diverse coexistă în afara unei ordini cronologice rigide.

Miza este una de sinteză. Sunt reunite pictura, sculptura, obiectul, fotografia, video performance-ul, pictura postperformance și reflecții asupra lucrărilor realizate în spațiul public. Această traversare a mediilor are rădăcini în interesul meu pentru arta experimentală de după anii ’90 și în participarea la contexte dedicate acestor practici.

În raport cu direcțiile actuale, proiectul propune continuitate și asumarea procesului artistic ca formă de cunoaștere, nu ca formulă stilistică.

Ce ați dori să se fixeze în memoria vizitatorului după parcurgerea expoziției?

Mi-aș dori ca vizitatorul să rețină ideea unui traseu construit în timp, nu imaginea unui moment izolat. Lucrările și mediile diferite sunt legate între ele printr-un mod de a gândi și de a lucra, nu printr-un stil unic.

Reperul care poate rămâne este senzația unei coerențe interioare, chiar și acolo unde limbajele se schimbă. Proiectul nu închide un parcurs, ci îl face vizibil pentru a putea continua.

Post a Comment