Absolventă a Universității de Artă și Design din Cluj-Napoca, cu mobilități de studiu la Berlin și Milano, Victoria Sadovnic But își construiește practica artistică în jurul peisajului, privit ca spațiu al memoriei, al reveriei și al unei relații profunde cu natura. Pastelul – tehnica sa preferată și, totodată, cel prin intermediul căruia a descoperit peisajul – îi oferă o libertate gestuală ce permite transpunerea directă a motivului. Am stat de vorbă cu Victoria despre parcursul ei artistic, despre relația cu natura și despre peisaj ca gen predilect.

Povestește-ne puțin despre parcursul tău în domeniul artistic. Care au fost momentele cheie care ți-au modelat viziunea artistică?

Cred că la mine, ca și în cazul multora de altfel, momentul primar a fost atitudinea estetică față de lumea înconjurătoare. Chiar dacă decizia de a urma o facultate de artă a fost una spontană, întotdeauna am simțit o nevoie de a crea ceva, esențială cumva pentru modul în care înțeleg lumea, și prin urmare, un punct de pornire. În percepția zilnică sunt conținute multe lucruri care în genere nu sunt sesizabile sensibil. Vedem un copac, un cărăbuș, dar vedem și viața pulsând într-înșii. Și tocmai ceea ce nu se poate vedea cu adevărat, obișnuiește în viață să fie pentru noi, în mod paradoxal – esențialul.

Nu aș putea enumera momentele cheie care mi-au modelat viziunea artistică. În mare parte aceasta li se datorează artiștilor care m-au inspirat, a bagajului vizual, în continuă schimbare. Totuși, există motive atât de adânc înrădăcinate în concepția noastră, încât nu le putem exterioriza decât exprimându-le în actul artistic. Reflectând acest traseu personal, am remarcat o influență a experiențelor copilăriei în lucrările mele și, mai precis, a locurilor în care obișnuiam să merg. Așa cum îmi imaginam atunci că acel loc ar avea o poveste, o fantezie a spațiului, așa încerc și acum, să pictez o narațiune ce are loc într‐un peisaj oarecum familiar. Sunt peisaje din copilăria mea la care mă reîntorc constant.

„Morning at Rodano”, oil on canvas, 36×34 cm, 2020, Cluj-Napoca

Peisajul ocupă un loc central în practica ta artistică. Ce te-a atras inițial către acest gen? A fost o alegere conștientă sau o direcție în care te-ai regăsit în mod natural?

A fost incontestabil o regăsire naturală. Mereu m-am simțit bine într-un spațiu verde. Farmecul e că în fiecare moment al vieții îl trăiești diferit. Și într‐un oarecare fel banal, am avut norocul de a avea la îndemână câteva pasteluri în momentele potrivite. Pastelul a fost un element primordial al întâlnirii personale cu peisajul. Acele încercări de peisaj en plein-air, care erau de dimensiuni foarte mici, mi-au adâncit curiozitatea vizavi de înțelegerea metabolismului naturii. Fără a o imita, pastelul îmi permite să surprind din prospețimea și sinceritatea locului, doar prin câteva gesturi. Motiv pentru care acele lucrări par abstracte atunci când le privești îndeaproape.

Schițele realizate direct după natură mi-au trezit dorința de cerceta zona peisajului și în alte tehnici. Acestea s-au materializat într-o serie de peisaje în ulei pe pânză, care au evoluat treptat în fragmente particulare. Fără să mai îngăduie cuprinderea scenei dintr-o singură privire, ci aspirând direct către subiect.

 Atunci când alegi un peisaj, ce anume cauți înainte ca el să devină subiect pictural: lumina, forma, atmosfera, emoția?

Sunt profund conectată cu toate peisajele pe care le-am pictat vreodată. Nu aș putea picta o imagine pentru care nu simt absolut nimic. E cumva mereu prezentă o doză de nostalgie, de sensibilitate, acel filtru clasic al personalității.

Estetic, peisajul nu constă din formațiuni ale naturii, ci din priveliștea plastică precisă pe care o oferă toate acestea, dintr-un anumit punct al spațiului. Orice imagine din natură poate fi explorată amănunțit senzorial, și deși ea tot enigmă rămâne, poate deveni o anticipare mintală a ceea ce urmează a fi realizat în plan pictural. Extraordinarul și neobișnuitul domină în forme, în contraste, în vibrații, în conexiuni.

Am fost mereu atrasă de liniștea pe care o găseam într‐un peisaj. Liniștea ne oferă un soi de intimitate calmă, o conexiune profundă cu natura, intensificând astfel acest act de reverie. S-ar părea probabil ca unele dintre lucrările mele plutesc în văzduh, fără a avea reprezentat ceva precis decât frumusețea locului în sine. Am avut întotdeauna un sentiment că un peisaj e mai sincer atunci când nu se observă nicio prezență în el. Nu e ca și cum ar fi pustiu, e plin de elemente, dar mi se părea că așa poți trăi o experiență mai naturală. Cu timpul am introdus și figura umană în unele compoziții, inspirate din motive comune ale vieții. Pentru mine e plăcut să dau semnificație și mister lucrurilor simple.

Willow tree, 30×25, uleipepanza, 2020

Privești natura mai curând ca pe un teritoriu conceptual, un cadru pentru reflecție, sau ca pe un spațiu al trăirii directe, al intimității și prezenței imediate?

Cred despre natură că este esența existenței care trebuie necesarmente contemplată. Ea conturează contrastul dintre frumusețea și drama la care participăm ca ființe umane, fiind în același timp un spațiu în care gândurile și ideile își amplifică jocul. Iar evadarea în natură în căutarea motivului înseamnă pentru mine un mod de a întreține viu dialogul cu viața și poezia.

Ne poți spune ce pregătești pentru perioada următoare? Există o direcție nouă pe care îți dorești să o explorezi?

Lucrez la o serie de pasteluri de dimensiuni mai mari, amânată de mai mult timp. Mi-ar plăcea să păstrez din caracterul micilor peisaje, dar este inevitabilă o diferență în raport cu densitatea materialului. Nu aș zice că mă orientez către o direcție nouă, mai mult încerc să mențin o coerență în relația cu motivația, și motivația se naște uneori din lucrurile noi.