Gheorghe Fikl: „Un stil consacrat poate deveni o limită atunci când recunoașterea lui ajunge să înlocuiască nevoia de a căuta”
Când ne-am întâlnit în atelierul său din Timișoara, Gheorghe Fikl mi-a spus că nu se consideră pictor. Am pornit de la această mărturisire și am ajuns să vorbim despre taurul care ocupă un altar baroc în „Dominion”, lucrarea prezentată la Bienala de la Veneția, și despre o seară la Socolari în care sunetul pensulei sale a devenit percuție într-un trio de jazz. Între cele două momente, interviul pe care l-am realizat cu el conturează portretul unui artist care încă se mai caută și își pune mereu la încercare propriul limbaj.
În octombrie 2026, când ne-am întâlnit în atelierul tău din Timișoara, mi-ai spus un lucru surprinzător: că nu te consideri pictor. Și totuși, pictura este cea care te-a făcut cunoscut în România și în străinătate. Cum îți definești astăzi practica artistică?
Nu mă consider pictor în sensul în care această denumire ar putea cuprinde tot ceea ce sunt și fac. Pentru mine, arta este un mod de a trăi, de a mă împlini și de a deveni ca persoană. Pictura face parte din acest întreg, alături de abisuri, revelații și toate fluxurile prin care trec.
Trăiesc arta permanent și nu fac o delimitare clară între ea și viață. Toate simțurile și trăirile mele participă la acest proces. Uneori le exprim prin pictură, alteori prin vorbe, prin felul meu de a fi. Nu simt întotdeauna nevoia unui limbaj artistic anume: însăși viața poate fi o formă de expresie.

Mi-ai povestit că unul dintre momentele decisive ale copilăriei a fost portretul pe care i l-ai făcut mamei tale. Atunci ai înțeles că vrei să te dedici artei. Ce îți amintești despre acel moment și ce a însemnat pentru tine?
Am crescut înconjurat de obiecte, albume de artă și colecții de discuri alese. Pentru mine, aceasta era viața firească. Încă din primele clase simțeam instinctiv nevoia să desenez, să creez. Răsfoiam albumele și îmi doream să fac și eu ceea ce mă fascina în ele.
Nu mai țin minte împrejurarea în care am ajuns să fac portretul mamei, dar pentru mine era o provocare mare. Când l-am terminat, am simțit că făcusem mai mult decât o reprezentare: era ceva viu, pe care îl putusem crea prin desen, prin emoție, printr-un cumul de lucruri pe care atunci nu le înțelegeam. Am avut convingerea că ceea ce făceam putea să treacă dincolo de aparență, de simpla imagine.
Mama a avut și ea o tresărire când a văzut cât de bine îi redasem starea. Nu am simțit reacția ei ca pe un răsfăț de părinte. A fost un fel de înțelegere între noi că trebuia să continui. Atunci m-am gândit că poate aș putea merge și eu în direcția aceea care mă fascinase în albume, să descopăr și să dezvolt ceva al meu.
Ai urmat un traseu de formare mai puțin obișnuit, de la Casa Pionierilor și Școala Populară de Artă până la studiile universitare din Cluj și Timișoara. Ce rol au avut profesorii pe care i-ai întâlnit, în special Romul Nuțiu, în formarea ta artistică?
Formarea mea a început acasă, în atmosfera despre care vorbeam, unde apropierea de artă mi se părea firească. Încă din primele clase am vrut să merg la cursuri de desen și pictură. Mă simțeam deja acasă în acest limbaj vizual. Au urmat Casa Pionierilor și Școala Populară de Artă, iar spre sfârșitul liceului am simțit foarte puternic că trebuia să merg mai departe.
Un profesor m-a îndrumat spre atelierele artiștilor de la Uniunea Artiștilor Plastici din Timișoara. Mă uitam fascinat la acel loc. Era înainte de Revoluție, iar perspectiva de a intra la facultatea de artă părea aproape inaccesibilă. Am îndrăznit totuși să bat la o ușă. Mi-a deschis Romul Nuțiu. I-am spus că voiam să mă pregătesc pentru admitere, dar mi-a explicat că nu se ocupa de asemenea ore și m-a trimis la Delia Dumitrașcu.
Ea a fost primul profesor care m-a format în profunzime. În felul ei de a îndruma exista un echilibru între filosofie, bun-simț și bun gust. Mi-a descoperit hipersensibilitatea și m-a ajutat să o înțeleg prin desen. După o perioadă de studiu, m-a îndrumat să pregătesc o mapă și să merg la Cluj, la niște cursuri de pregătire pe care le numeam „underground”. Se spunea că de acolo se mai putea intra la facultate. Locurile erau extrem de puține, iar în percepția noastră multe erau deja rezervate prin relații.

Am dat admiterea de trei ori și am intrat după 1990. Pregătirea aceea fusese foarte severă: lucram contra cronometru, cu exerciții măsurate la minut, uneori la secundă. Disciplina și tehnicile învățate atunci m-au ajutat mult ulterior. După doi ani de facultate la Cluj, m-am întors la Timișoara cu elan și cu o bază de lucru solidă.
Aici am ajuns, până la urmă, studentul lui Romul Nuțiu. Mi se pare o coincidență frumoasă că tocmai omul la ușa căruia bătusem la început a devenit profesorul meu. A știut să îmi identifice foarte bine punctele slabe și punctele forte. Îmi spunea: „Ești foarte bun cu puțină culoare. Folosește asta. Renunță aici, amplifică dincolo.” Era o îndrumare precisă, care pornea de la ceea ce descoperea în lucrările mele.
A avut un rol pedagogic puternic și țin să recunosc acest lucru. M-a ajutat să îmi dezvolt propriul limbaj și să ies din suprafața tabloului, spre obiect, dar despre această etapă voi vorbi mai departe.
La începutul anilor 2000 realizai picturi pe blană de animal și intervenții în spațiu, ajungând să „îmbraci” inclusiv obiectele din atelier. Ce te interesa în aceste experimente și cum privești astăzi relația dintre pictură, material și obiect?
După terminarea facultății am primit un atelier, iar ceea ce am început să fac acolo continua studiile cu Romul Nuțiu. El ne familiarizase cu arta obiectului și cu ready-made-ul. Adunam obiecte găsite, interveneam asupra lor, le așezam și le lipeam pe pânză. Ne încuraja să fim mai liberi în pictură și în arta vizuală, să încercăm materiale și tehnici diferite.
Era o perioadă fără internet, iar accesul la informație era cu totul altul. Nuțiu ne aducea publicații Beaux Arts, albume și materiale pe care nu le găseam aici, ne arăta ce se întâmpla în arta contemporană. Așa am descoperit artiști precum Anselm Kiefer și felul în care materia însăși putea participa la construcția unei lucrări. Atunci am început să fac piese mai puțin cunoscute publicului, cărora le-am dedicat ulterior un spațiu.
Experimentând cu diverse materiale, am ajuns la blană. Mă interesau caracterul ei tactil și încărcătura simbolică. Am început să îmbrac obiecte în blană, să compun obiecte noi pornind de la cele găsite. Transformam deja întregul atelier: era primul meu spațiu care devenea, într-un fel, o sculptură vie.
Au urmat picturile pe blană, în care au apărut și animale. De aici s-a dezvoltat interesul meu pentru animal și pentru semnificațiile lui în conștiința colectivă. Acestea îmi permiteau să construiesc o scenografie suprarealistă, filosofică, folosind un limbaj plastic format prin experiența cu materia și obiectul. Combinația aceasta mi-a venit firesc ca mod de exprimare.
Parcursul meu a fost cumva invers față de cel în care pornești de la desen și ajungi la obiect, la trei dimensiuni. Eu am pornit de la obiecte și de la transformarea spațiului și am revenit la pânză. Acolo s-a conturat dialogul dintre animale și interioarele baroce. Cred că aceste interioare au și o rădăcină în copilărie: mergeam de mic la biserică împreună cu părinții mei, care erau catolici. Probabil că imaginile acelor spații au rămas în mine și au revenit mai târziu în pictură.
Taurii, mieii, câinii, păunii și alte animale revin constant în picturile tale. În conversația noastră mi-ai spus că animalul este un pretext pentru simboluri și că, prin aceste reprezentări, ai creat un „nou cifru” de percepție a lumii. Ce îți oferă aceste personaje în raport cu figura umană?
Încă de la primele picturi cu animale, am simțit că ele îmi oferă o bază puternică pentru construcția imaginii. Au un ecou în conștiința noastră comună, poartă semnificații cu care pot lucra și prin care pot ajunge la ceva instinctiv în om. Mă interesează această capacitate a lor de a declanșa asocieri fără să fie nevoie să explic totul.
Aș spune că lucrez cu o poetică a ambiguității. Fac o trimitere, uneori foarte discretă, iar restul lucrează în noi. Nu trebuie spus până la capăt. Același animal poate căpăta sensuri diferite în funcție de spațiul în care îl așez și de seria din care face parte.
Un reper pentru mine este filmul lui Luis Buñuel, „El Ángel Exterminador”, care a dat și titlul uneia dintre seriile mele. M-a atras ambiguitatea dusă la extrem. În film, oamenii rămân blocați într-o încăpere. În picturile mele, oile sunt adunate în jurul unei mese pregătite, la care nu vine nimeni. Prin această trimitere se deschide un al treilea plan de lectură, un dialog între imaginea mea și universul filmului.

Mă regăsesc și în cinematografia lui Serghei Parajanov, în felul în care construiește cadre aproape statice, încărcate de simboluri ale culturii sale. Și animalele mele sunt adesea încremenite într-o postură. Tocmai această nemișcare lasă senzația că oricând s-ar putea întâmpla ceva. Sunt repere cu care intru în dialog, din care pornesc spre propriile mele imagini și serii.
Figura umană apare și ea în lucrările mele, dar fără o identitate individuală. Chipul rămâne ascuns sau personajele sunt văzute din spate: de exemplu, preoți într-o procesiune, într-un peisaj imens, dramatic, lipsit de arhitectură. Și ei au un rol simbolic. În acest sens, atât animalul, cât și omul participă la construcția aceleiași lumi de sensuri și ambiguități.
Animalele din picturile tale apar adesea în interioare baroce, printre candelabre, draperii și obiecte somptuoase. Contrastul dintre prezența lor și decorul elaborat produce imagini care oscilează între solemnitate, stranietate și ironie. Ce te atrage la aceste interioare și ce rol au ele în construcția imaginii?
Barocul îmi oferă excesul, abundența. Când introduc în acest decor un element dintr-un alt registru, contrastul apare imediat și imaginea capătă o sonoritate. Așa se întâmplă, de exemplu, cu acele carcase pe care le așez în altare baroce. Întâlnirea dintre ele creează tensiunea care mă interesează.
Într-un cadru neutru, simpla reprezentare a unui animal nu mi-ar oferi același contrast și nici acea poetică a ambiguității pe care vreau să o accentuez. Decorul participă la construcția sensului, iar felul în care îl percepem se schimbă în funcție de animalul pe care îl așez acolo.
O vacă albă creează un dialog mai pur. Un taur impune o altă percepție, prin forța lui. Oile trimit spre turmă, spre reprezentarea grupului. Fiecare dintre aceste întâlniri pune în mișcare alte asocieri în subconștientul nostru, pornind de la simboluri pe care le împărtășim.

La cea de-a 61-a ediție a Bienalei de Artă de la Veneția participi cu „Dominion”, o lucrare de mari dimensiuni, prezentată în Pavilionul Național al Republicii Unite Tanzania, alături de lucrările „Carcass – Baroque Interior” și „Altar Sheep”. Cum ai fost selectat la acest eveniment și cum dialogheaza cele trei lucrări în acest context? Ce loc ocupa „Dominion” în practica ta artistică și cum se exprimă relația de putere sugerată de titlu prin întâlnirea dintre animal și spațiul sacru?
Ediția din 2026 are la bază proiectul curatorial „In Minor Keys”, conceput de Koyo Kouoh, care, din păcate, a murit în 2025. Viziunea ei a fost continuată de echipa sa și de Bienală. Pentru mine, această ediție este marcată de o puternică afirmare a vocilor artistice africane.
Participarea mea a pornit de la întâlnirea cu Martina Cavallarin, critic de artă și curatoare cu o experiență îndelungată în organizarea expozițiilor. Mi-a cunoscut lucrările și și-a dorit să colaborăm. Ea semnează curatoriatul Pavilionului Național al Republicii Unite Tanzania împreună cu Lorna Benedict Mashiba. Pavilionul propune un dialog internațional, reunind artiști tanzanieni și artiști din alte spații culturale.
În acest context a fost aleasă „Dominion”, o lucrare de mari dimensiuni în care un taur invadează un spațiu sacru. Amplasarea ei în pavilion a fost atent gândită. Titlul intră în dialog cu forța animalului și cu locul pe care acesta îl ocupă: prezența lui schimbă ordinea acelui spațiu. Este una dintre imaginile prin care se poate înțelege preocuparea mea pentru relația dintre animal, simbol și arhitectură, fără ca sensul să se închidă într-o singură interpretare.

Dar participarea mea nu s-a limitat la „Dominion”. În august am fost prezent și în „Diary #07 / THAT’S SYMBOLIC!”, un proiect din programul pavilionului care a avut ca punct de plecare lucrările mele și ale artistei Alice Andreoli, dezvoltând apoi dialogul cu ceilalți artiști invitați.
Acolo am prezentat o lucrare în care revine același altar din „Dominion”, de data aceasta ocupat de oi. În locul forței concentrate într-un singur animal apare turma, care invadează spațiul sacru și schimbă registrul imaginii. Am expus și o lucrare din seria carcaselor: o carcasă imensă de bivol, suspendată asemenea unui candelabru într-un interior baroc, care ocupa un loc central în expoziție.
Au fost astfel două momente ale participării mele la Veneția, prin care am putut arăta relațiile dintre lucrări și felul în care același spațiu poate căpăta sensuri diferite prin schimbarea elementului care îl ocupă.
Privind lucrările tale din ultimii ani, observ o schimbare a gestului pictural. Tușele sunt mai libere, unele suprafețe păstrează aspectul unui proces deschis, iar imaginea pare să câștige în spontaneitate. Este o schimbare conștientă a modului de lucru sau rezultatul firesc al experienței acumulate?
Este o schimbare de tehnică prin care îmi dau mai multă libertate și spontaneitate. Mă gândesc la felul în care funcționează jazzul: ai o structură pe care poți improviza, fără să fixezi fiecare detaliu. Tehnica mă ajută să trec peste anumite rigori și să dau frâu liber expresivității.
Lucrez cu transparențe, lăsând albul pânzei să lumineze culoarea. Nu mai folosesc pasta albă pentru a construi fiecare ton. În felul acesta, și ductul pensulei devine mai vizibil. Mai ales în arhitecturile baroce, atât de încărcate de detalii, gestul acesta împrospătează forma și o păstrează la nivelul sugestiei.
Din câteva tușe, o formă poate fi încheiată, fie că este un animal sau un element arhitectural. O consider încheiată atunci când sugerează suficient. Nu simt nevoia să continui până când imaginea devine inutil de descriptivă.

Fotografia apare în practica ta atât ca mijloc de documentare, cât și ca expresie artistică autonomă. În discuția noastră spuneai că te interesează imaginea în sine, nu neapărat tehnica fotografică. Cum alegi între fotografie și pictură atunci când vrei să exprimi o anumită idee?
Documentarea mea este fotografică. Înaintea fiecărei lucrări există un parcurs îndelungat de căutare, iar unele dintre imaginile care apar în acest proces rămân fotografii de artă, în timp ce altele devin picturi. Nu toate cer să fie transpuse în pictură: unele exprimă deja suficient prin ele însele.
Pentru mine, fotografia este o relație între propriul imaginar și o realitate care este, la rândul ei, relativă. Din întâlnirea lor apare compoziția, începe procesul de creație. În funcție de ceea ce descopăr în imagine, simt dacă ea este împlinită ca fotografie sau dacă vreau să o dezvolt prin pictură.
Muzica te preocupă încă din adolescență, când ascultai Rachmaninov și Grieg și încercai să reproduci la pian ceea ce auzeai. Astăzi compui și interpretezi muzică, iar improvizația pare să aibă un rol important și în pictura ta. Există o legătură directă între felul în care compui muzică și modul în care construiești o imagine?
Muzica mă inspiră când pictez și îmi amplifică foarte ușor fluxul de creație. Simt imediat când o anumită muzică mă bruiază și atunci o schimb. Alteori aleg liniștea, rămân doar eu cu lucrarea în față. Sunt momente în care tăcerea mă apropie mai mult de mine.

În propria practică muzicală, interpretarea unei piese scrise nu îmi este suficientă. De aceea m-am apropiat de jazz: există o structură, dar în interiorul ei îți poți exprima liber creativitatea. Nu cânți niciodată la fel. Totul se schimbă în funcție de stare și de dialogul în care intri. Aici simt legătura cu pictura, cu libertatea gestului și cu ceea ce descoperi pe parcursul lucrului.
Arta vizuală este pentru mine o activitate solitară. Și muzica poate fi astfel, dar mă atrage în mod deosebit posibilitatea de a o împărtăși într-un dialog direct, improvizat. Când cânți cu altcineva, ceea ce creezi se dezvoltă și din răspunsul celuilalt.
La Socolari ai dezvoltat FIKL ART STAGE, un proiect în care arhitectura, peisajul, pictura, muzica și întâlnirile dintre oameni fac parte din aceeași experiență. Mi-ai spus că nu îl consideri nici galerie, nici loc de concerte, nici casă de vacanță, ci propria ta „operă vie”. Ce înseamnă pentru tine această idee și cum îți imaginezi evoluția proiectului?
FIKL ART STAGE este scena unei arte pe care o construiesc permanent. Chiar și în lunile în care nu este deschis publicului, continui să lucrez acolo, să intervin asupra lui ca asupra unei sculpturi. Este un loc, dar în același timp este un produs al creației mele, aflat mereu în devenire.
Paleta este largă: land art, arhitectură, pictură, muzică. Nu simt nevoia să îl încadrez într-un singur gen. Toate aceste forme se potențează reciproc, iar când intră oamenii, lucrarea se schimbă din nou. Devine o experiență trăită împreună, pe care fiecare o poartă cu el după plecare. În acest sens o numesc o operă vie.

Parcursul prin spațiile în care îmi expun lucrările face parte din această experiență. Fiecare spațiu are o temă și poate intra în dialog cu artiști care folosesc alte limbaje. Spațiul însuși îți sugerează ce ai putea crea acolo.
Un exemplu este întâlnirea de anul acesta cu Tord Gustavsen și Trygve Seim. Am conceput un trio în care eu pictam pe scenă o lucrare de trei metri, iar gesturile mele puteau fi urmărite ca o partitură. Ei răspundeau muzical la ceea ce făceam, iar eu răspundeam la ceea ce cântau. Sunetul pensulației era amplificat și devenea, pe alocuri, percuție. Eram și eu un instrument în acel dialog.
În aproximativ 25 de minute s-a creat ceva unic, atât pictural, cât și muzical, care putea exista numai în întâlnirea aceea. Era un dialog improvizat, în care fiecare intervenție influența ceea ce urma.
Performance-ul a fost filmat, iar acum mă interesează să îl dezvolt într-o instalație într-unul dintre spațiile de la Socolari, probabil într-un black box. Pictura va fi expusă împreună cu proiecția și sunetul acelui moment. Astfel, ceea ce s-a întâmplat pe scenă va căpăta o altă formă și va putea fi întâlnit într-un alt fel.
Mă gândesc și la intervenții scenografice cu actori cu care am început deja să discut. Evoluția proiectului vine din asemenea întâlniri și din posibilitățile pe care le descopăr lucrând acolo.
Contează mult și contrastul dintre muzicienii de talie mondială care ajung aici și satul îndepărtat, dintre dealuri, piatră și vegetația sălbatică. Natura participă la tot ceea ce se întâmplă. Sunetele ei intră în sonoritatea evenimentului. Uneori, înainte să înceapă concertul, oamenii ajung firesc să vorbească în șoaptă.
Publicul face parte din această creație mai amplă. Porțile se deschid în anumite momente ale verii și oferă ocazia unui dialog cu ceea ce creez acolo. Unele lucrări pot fi văzute în acest context înainte să plece în alte expoziții, așa cum s-a întâmplat cu cele trei lucrări aflate acum la Bienala de la Veneția. Socolari este și locul în care ele se nasc, și punctul din care își încep parcursul în lume.
Lucrările tale au ajuns în colecții private, iar stilul tău a devenit ușor de recunoscut. Cum privești relația dintre artist, colecționari și piața de artă? Ai simțit vreodată presiunea de a repeta o formulă vizuală care s-a bucurat de succes comercial?
Lucrările mele au fost văzute în contexte foarte diferite, iar colecționarii mei sunt, la rândul lor, diverși. Parcursul expozițional merge de la galerii și muzee din România la Palatul Ajudadin Lisabona, de la FIKL ART STAGE din Socolari la Bienala de la Veneția. Mă interesează această diversitate, fiindcă întâlnirea cu un colecționar poate avea loc oriunde.
Observ și că lucrările sunt percepute diferit de la un spațiu cultural la altul. Pentru unii, imaginile mele au ceva exotic; pentru alții, sunt familiare. Fiecare vine cu propriile repere și descoperă altceva în ele.
Faptul că anumite direcții din pictura mea sunt recunoscute și cerute poate fi benefic. Pot reveni asupra lor și le pot continua. Pictura este însă doar o parte din ceea ce fac, iar preocupările mele se desfășoară în mai multe direcții.

De-a lungul carierei, ți-ai definit un limbaj vizual recognoscibil și ai expus în numeroase contexte internaționale. În același timp, mi-ai mărturisit că uneori îți este dor de spontaneitatea desenelor din tinerețe. Crezi că un stil consacrat poate deveni o limită pentru artist? Ce direcții noi te interesează în acest moment?
Un stil consacrat poate deveni o limită atunci când recunoașterea lui ajunge să înlocuiască nevoia de a căuta. Cred că un artist trebuie să își provoace permanent limbajul, să simtă când experiența acumulată îi deschide posibilități și când începe să îl conducă spre manierism. Pentru mine, continuitatea unei opere presupune și capacitatea de a pune în discuție ceea ce ai construit.
Îmi este dor de spontaneitatea desenului, de libertatea unei forme care apare înainte să fie pe deplin gândită. Uneori ies să pictez în plein-air, pe dealurile din apropierea Cheilor Nerei. Aceste lucrări nu fac parte, deocamdată, dintr-o direcție expozițională. Sunt experiențe prin care îmi împrospătez privirea. De câțiva ani mă preocupă și posibilitatea unor desene supradimensionate, poate în cărbune, în care să introduc și textul. Las această idee să se maturizeze până când își va cere forma.
Aceeași căutare se continuă în intervențiile asupra spațiului de la Socolari, în land art, în dialogurile dintre muzică și pictură sau în întâlnirile cu teatrul și filosofia. Fiecare experiență schimbă ceva în felul în care înțeleg creația și poate deschide o direcție pe care nu o anticipam.
Contează să circuli, să întâlnești oameni, locuri și idei, să rămâi disponibil pentru ceea ce te poate transforma. Din aceste întâlniri se nasc alte expresii. Alegerea limbajului vine din ceea ce simt că trebuie exprimat.Aici mă întorc la prima întrebare. Când spun că nu mă consider pictor, vorbesc despre această libertate de a trăi și de a crea dincolo de o singură formă. Pictura este o parte esențială a parcursului meu, iar sensul întregului se construiește prin tot ceea ce continui să caut.