• No products in the cart.
TOP

Expoziția „Culturi agricole” de la MARe

„La începutul secolului 20 România intra într-o perioadă de intensă dezvoltare urbană și industrială. Dar cu excepția valului avangardist de după 1924, reprezentările citadine și industriale în arta românească au o pondere redusă.
Artiștii sînt atrași de lumea satului, de portul popular, de sărbătorile tradiționale și foarte frecvent de muncile cîmpului – de arat, de semănat și de cules, de secerișul istovitor sub arșița verii sau, dimpotrivă, de păstoritul sprințar sau blazat-nostalgic al ciobănițelor și ciobănașilor din încă extrem de puternica tradiție grigoresciană.
În reprezentarea agriculturii, artiștii români oscilează între pitorescul bucolic grigorescian și patetismul ideologic post-1907, al unor Octav Băncilă, Schweitzer-Cumpăna etc.
România agricolă, în arta modernă, apare ca o țară a lotului familial, muncit cu îndîrjire, undeva între disperare și extaz, de o mînă de oameni ai locului. Mecanizarea agriculturii pare absentă, nesemnificativă. Un întreg curent interbelic, acela al artei specificului național, definește o mentalitate culturală în care elogiul agriculturii pe lotul individual devine un reper central, de la Camil Ressu și Ion Theodorescu-Sion la Rodica Maniu, Ștefan Dimitrescu, Francisc Șirato, Dumitru Ghiață, Elena Popea etc.
După 1945, odată cu infiltrarea și apoi înscăunarea realismului socialist în cultura și arta românească din perioada stalinistă, apare un veritabil cult al mecanizării în agricultură. Tractoarele, batozele, secerătoarele și alte utilaje devin veritabile eroine ale reprezentărilor artistice campestre, de la numeroșii mici mari maeștri servili față de puterea comunistă, ca Petre Abrudan, la veritabilii maeștri interbelici de odinioară, intrați în solda regimului, de la M.H. Maxy la Hans Mattis-Teutsch și chiar Camil Ressu.
În contrast cu arta oficială de acest tip, de la jumătatea anilor 60 se înfiripează, în siajul lui Ion Țuculescu (cu cîmpurile sale mai degrabă înflorite decît cultivate și cu oile și tăurașii săi mai degrabă ludici decît zoothenici), o nouă tradiție de reprezentare a culturilor agricole, o tradiție simbolică, cu vădite elemente religioase, chiar mistice, în care se detașează Horia Bernea și Ion Dumitriu, Școala de la Poiana Mărului și apoi Grupul Prolog (Paul Gherasim, Constantin Flondor, Horea Paștina și Mihai Sârbulescu, la care poate fi atașat și Ion Grigorescu, cu extrem de neconvenționalele reprezentări agricole din anii 70, de tipul Reportajului din Gorj). Reprezentarea culturilor agricole dintr-un unghi ne-(sau chiar anti-) productiv, dubitativ, umil și precar, devine un instrument de contrazicere tacită a retoricii propagandei regimului comunist, obsedat de planuri, sistematizare, de mecanizare și (supra)producție.
După 1989, agricultura revine prin retrocedări, pentru o lungă perioadă, la lotul individual, lucrat în regim familial, de supraviețuire, în afara unui orizont al producției eficiente. Pe parcursul anilor 2000 se dezvoltă tot mai mult o acuitate socială și culturală față de alimentația sănătoasă și față de agricultural ecologică, care cucerește progresiv nu doar consumatorii locali ci și producătorii tradiționali. Problemele silviculturii, și ele, devin probleme de interes general, național, în condițiile exploatării ilegale a pădurilor. Dar acestea nu par să lase nici o urmă semnificativă în arta de acum.
Este remarcabil faptul că, în lipsa unor mecanisme ideologice interne sau externe de influențare a alegerilor tematice, culturile agricole dispar de pe panoplia iconografică a artei actuale.
Agricultura devine pur și simplu invizibilă în artă. Cu foarte puține excepții, precum lucrările și mai ales performance-urile lui Gheorghe Ilea sau pictura cu tematică (pseudo-)zootehnică a Ioanei Bătrînu sau Gheorghe Fikl, nimic ce ține de agricultura timpului nu mai pare interesant pentru artiștii timpului nostru. Doar Dan Vezentan este, la ora actuală, dedicat unei tematici exclusiv agricole, inspirată de zootehnia intensivă a vremurilor noastre.
MARe/Muzeul de Artă Recentă București, în colaborare cu mai mult de 10 muzee naționale și mai multe colecții private din țară, realizează o amplă frescă istorică și artistică a acestor pilduitoare transformări ale mentalităților și practicilor artistice, care evocă mult mai profunde schimbări ale psihicului colectiv național.”
(Text de Erwin Kessler, curator)
Artiștii prezentați în expoziție: Alex Baciu, Ștefan Barabas, Octav Băncilă, Ion Bârlădeanu, Ignat Bednarik, Matei Bejenaru, Horia Bernea, Ștefan Bertalan, Ion Bitzan, Angela Bontaș, Geta Brătescu, Eva Cerbu, Alexandru Chira, Alexandru Ciucurencu, Brăduț Covaliu, Emilia Dumitrescu, Ion Dumitriu, Micaela Eleutheriade, Șerban Epure, Alina Feneș Crasovschi, Gheorghe Fikl, Simion Florea, Laszlo Forrai, Eugen Gâscă, Vasile Gheorghiță, Paul Gherasim, Nicolae Grigorescu, Oláh Gyárfás, Teodor Harșia, Gheorghe Ilea, Pavel Ilie, Nagy Imre, Ion Jalea, Emőke Kerekes, Gheorghe Lazăr, Endre Litteczky, Ștefan Luchian, Dragoș Lumpan, Ana Lupaș, Rodica Maniu Mützner, Eftimie Modâlcă, Hermann Morres, Georgeta Năpăruș, Florin Niculiu, Vasile Onuț, Aurel Popp, Camil Ressu, Șerban Savu, Rudolf Schweitzer-Cumpăna, Gy. Szabó Béla, Tara von Neudorf, Ion Țuculescu, Dan Vezentan, Ion Vlasiu, Marian Zidaru.

Post a Comment

X