Heidi Tradnik (n. 1994) este artistă vizuală, formată în cadrul secției de Sculptură a Universității de Artă și Design din Cluj-Napoca, iar în 2022 a susținut teza de doctorat. A fost bursieră la instituții din Bilbao și Liège. Demersul său artistic se articulează în jurul explorării volumului și a materialității, investigând potențialul, limitele și interacțiunile dintre medii. Practica sa traversează atât materiale neconvenționale, cât și zone precum ceramica, rășina sau bronzul, configurându-se ca un proces de reflecție și dialog interior. În parcursul său profesional se regăsește și experiența în restaurare.

Ai observat cum o serie de schimbări petrecute în viața ta și-au lăsat amprenta asupra modului de raportare la responsabilitățile cotidiene, regăsind această problemă și într-un mai amplu context social. Combinând conștientizarea nevoilor proprii cu interesul pentru materialitatea buretelui, îți creezi propriul univers tridimensional, bazat pe ce lipsește din universul comun – stabilitate și siguranță. Ce înseamnă pentru tine stabilitatea și siguranța în artă?

Această perspectivă asupra lucrurilor s-a afirmat în contextul pandemiei. În acea perioadă plină de incertitudine și de schimbări rapide, am remarcat că aveam nevoie de ceva care să echilibreze puțin toată nesiguranța ce părea ca invadase toate sectoarele vieții – cu alte cuvinte, de stabilitate. Mi s-a părut, totodată, că în perioada aceea mai puțin obișnuită, nu eram singura care simțea astfel – internetul explodase cu panică și confuzie. 

În plan artistic, am făcut analogia cu structura lucrărilor mele non figurative, care fiind de dimensiuni mari și din materiale fragile, au avut nevoie de un raport echilibrat între materialele componente pentru a se putea autosusține. Am făcut multe încercări pentru a ajunge la formulele finale- dacă bețele nu erau suficiente, forma se destrăma, în timp ce dacă erau prea multe se dezechilibra.

Cu toate că momentan explorezi preponderent zona materialelor neconvenționale, ești interesată de o varietate mai amplă de medii: de la ceramică și burete la rășină și bronz. Cum arată procesul de experimentare al sculptorului?

Încerc să păstrez o perspectivă lipsită de preconcepții atunci când experimentez. Pe mine una mă fascinează materialele în sine – de orice fel ar fi ele (de la cele naturale la cele industriale), iar experimentele pot lua, în consecință, nenumărate forme. Obișnuiesc să fac diverse combinații între materialele care mă inspiră, să folosesc și să pun în valoare diversele lor calități sau caracteristici.

Ești pasionată de volum, tehnici și materiale – te fascinează posibilitățile, limitele și relațiile acestora. Care este limita pe care o respecți în opera ta?

Îmi place în principal să testez limitele materialelor în sensul de a descoperi cât de departe pot să explorez un anumit set de calități sau modalități de lucru fără să le distrug sau să mă îndepărtez excesiv de ideea pe care mi-am propus-o inițial.

Deocamdată nu am devenit conștientă de vreo limită general aplicabilă în ceea ce privește toată practica mea artistică. Contextual, pot să îmi propun uneori diverși parametri, însă aceștia se pot schimba de la o idee la alta. 

În lucrările tale, buretele, împreună cu celelalte materiale care intră în componența lucrărilor, creează metafore vizuale care fac trimitere la diverse concepte sau stări de spirit. În afară de burete, care sunt și celelalte simboluri din sculptura ta?

Materialele în sine nu constituie neapărat simboluri în lucrările mele, ci mai degrabă întrebuințarea sau calitățile lor fac sugestia unor idei. În vreme ce buretele poate face aluzie la visceralitate, maleabilitate sau reziliență, sfoara face trimitere la ideea de legătură, iar multitudinea bețișoarelor de lemn poate sugera repetitivitate, obicei, obsesie.

În condițiile în care lucrările figurative și cele abstracte nu au fost gândite ca un ansamblu, ci ca piese individuale, cum se raportează prezența corpului la explorările tale formale și tehnice?

Figurativul a venit inițial ca o provocare asupra modului de lucru în proiectul cu burete. Am vrut să testez cum și cât pot să controlez forma și volumul, să modelez doar din punctarea buretelui cu bețișoarele de lemn. Pe parcurs, a evoluat de la portrete micuțe de tip mască la figuri întregi, ușor supradimensionate, iar mai apoi mi-am diversificat modalitatea de lucru integrând sfoara. Lucrările figurative, prin posturi și compunere, îmi oferă o metodă diferită de exprimare –  poate mai umană și empatică, față de lucrările abstracte în care am explorat mai cu seamă modalitățile de construcție și aspecte tehnice/fizice, și care au o prezență mai austeră sau impersonală.

Lucrările pe care le creezi nu au scopul de a-ți spune povestea, ci de a o folosi pentru a înțelege și a reda prin prismă artistică concepte sau emoții universal umane. Care este povestea lucrărilor tale?

Proiectul a început ca un mic experiment pe care m-am ambiționat să îl duc cât mai departe. Tema acestuia era introspecția, o temă despre care am simțit că rezonează foarte bine cu experimentele practice pe care le făceam. În prima lucrare, de pildă, îmi propusesem să ilustrez felul în care mă „măcinau” unele gânduri care se „înțepeniseră” în mintea mea (folosind o bucată de șmirghel). 

Cu toate că multe dintre ele sunt similare în temă și limbaj și pot relaționa în cadrul unei expuneri grupate, fiecare a fost concepută ca piesă independentă.

„Stări de spirit„, lucrarea selectată la Diploma Show 2019 ilustrează reflecțiile tale cu privire la influențele gândurilor asupra ta și legăturile dintre acestea, încercând să analizezi și să ordonezi materialul emoțional acumulat, prin intermediul sculpturii. Care sunt gândurile tale referitoare la practica ta artistică?

Hmm… destul de dificilă întrebare. Nu știu dacă aș putea pune în cuvinte felul în care mă raportez eu personal la artă. Cred că este un proces profund personal, un dialog sau un „dans” în care eu descopăr lucrarea, iar ea la rându-i, mă descoperă pe mine (cam așa s-a întâmplat cu „Stări de spirit”).

Lucrarea „Curgând” evocă fluxul conștiinței, râul de gânduri care se învălmășesc într-un monolog interior. Cum îți alegi titlurile lucrărilor? Titlul redă indirect și conceptul lucrării?

Da, în majoritatea cazurilor, titlul este un indiciu asupra a ceea ce exprimă lucrarea pentru mine. De obicei, titlul este „ultimul retuș” al lucrării.

Atribui lucrărilor o doză de ambiguitate, pentru a lăsa privitorului libertatea de a se apropia de lucrări în parametrii proprii. Cum ar trebui să fie relația ideală între opera de artă și privitor?

Cred că fiecare dintre noi are propriul mod de a interacționa cu arta, și mă îndoiesc că experiențele ar putea fi comparate. Din punctul meu de vedere, ideal ar fi ca o operă de artă să inspire în vreun fel (măcar unul) privitorul – intelectual, emoțional sau senzorial să nu-l lase indiferent.

Încerci să atragi atenția privitorului la modul de realizare și la interacțiunea dintre elementele componente. Ce mesaj ajunge la artist în urma interacțiunii publicului cu lucrarea?

Da, modul de lucru face parte adesea din lucrarea finală. Mi se pare frumos când privitorul analizează procesul de lucru și îl integrează în ideea pe care și-o creează despre lucrare. Pentru mine, ca artist, este interesant să ascult feedback-uri și impresii. Nu de puține ori mi s-a întâmplat să primesc idei noi, perspective originale perfect valide și aplicabile la care eu una probabil că nu m-aș fi gândit.

Foto credit: yap studio