Lorena Buta (n. 2001, Oradea) studiază pictura în București. Practica ei artistică explorează relația fragilă dintre conștiință și realitate, propunând o privire introspectivă asupra modului în care individul se raportează la sine într-o eră dominată de tehnologie. Recent a câștigat premiul de popularitate la Cred în România.

Ca tânără artistă într-o scenă contemporană încă dominată de dinamici masculine, simți presiuni sau libertăți specifice? Îți influențează acestea temele?

Scena contemporană mai prezintă încă niște urme a dominării dinamicilor masculine, însă tocmai conștientizarea acestui fapt mă împinge la o introspecție mai adâncă pentru a explora identitatea și fragilitatea sinelui, făcând abstracție de gen și aparențe.

În lucrările tale care evocă realități alterate sau senzația de depersonalizare, cum vezi rolul privitorului: martor pasiv, participant, sau ceva între?

Am realizat lucrările astfel încât privitorul să fie absorbit de senzația depersonalizării evocată de lucrări, conștientizând astfel aceste trăiri, provocându-i o stare de catharsis. Privitorul nu este complet un martor pasiv, nici un participant, ci este suspendat între cele două prin prisma faptului că acesta devine o parte din procesul depersonalizării.

Acid and bleach

Îți descrii lucrările ca pe o „punte între cele mai adânci cotloane ale conștiinței și realitate”. Cum ai ajuns la această formulare și ce înseamnă, în practică, această punte pentru tine?

Am ajuns la această formulare în momentul în care am înțeles că procesul meu artistic nu se rezumă la o simplă reprezentare, ci mai degrabă că este o traducere a unei stări complexe, greu de definit de către persoanele care s-au confruntat cu această trăire. Stările caracteristice depersonalizării precum stările de disociere, senzația că privești tot ce se întâmplă în viața ta ca și un observator distant, alienarea și detașarea completă față de propriul sine sunt niște stări greu de procesat, dar mai ales greu de exprimat direct. Așadar, încerc să găsesc moduri cât mai simbolice de a exprima prin mediul picturii fiecare senzație trăită în momentul depersonalizării, încercând să materializez invizibilul, fără a-l fixa complet în real sau în fantastic.

În expoziția Leviathan; or The Matter, Form, and Power of Art de la Leilei Gallery, abordezi depersonalizarea și corpul ca „teren de luptă”. Cum te raportezi la corp în pictura ta, este martor, media, actor?

Corpul în arta mea este actor, prin el transmit trăirile depersonalizării, fiind o prezență care reprezintă vizual disiparea identității și disocierile interioare aferente depersonalizării. În picturile mele corpul este doar un ‘obiect’ neutru fără suflet și fără identitate, acesta devenind un instrument performativ al alienării – corpul în arta mea trăiește și expune direct îndepărtarea de realitate și dizolvarea identității.

Me when I

Cum îți alegi titlurile lucrărilor? Vin înaintea imaginii, o însoțesc sau apar la final?

Titlurile apar la final. După ce finalizez lucrarea și o procesez mental, încep să mă gândesc la o frază, o idee sau un cuvânt care pare să capteze sentimentele evocate de acea lucrare sau esența ei, acestea luând naștere dintr-o stare sau o imagine mentală. Titlurile funcționează pentru mine că o prelungire, o extensie afectivă a lucrării, nu ca o explicație.

Totuși nu putem să nu adresăm elefantul din cameră, blur-ul pe care îl creezi asupra elementelor din lucrările tale. Cum ai ajuns la acest stil și de ce l-ai ales?

Mereu am avut o afinitate pentru materialitate. Pictând exclusiv în ulei în trecut și încercând să reprezint cât mai bine materialitatea și texturile prin acest mediu, am realizat prin experiment un efect de blur în pensulă. Efect care m-a acaparat imediat, acesta ajungând să preia controlul asupra tehnicii mele. Dorința mea era să obțin un blur cât mai expresiv și spontan așa că am trecut la spray acrilic, tehnică cu care am lucrat o perioadă, mai apoi trecând la aerograf pentru o mai mare precizie, tehnică care mă intriga cel mai mult. Tensiunea dintre sharp și blur transpune cel mai bine tensiunea dintre realitate și irealitate, luciditate și visare. Pentru mine, este ca o metaforă vizuală a procesului de depersonalizare, a momentului în care realitatea este pusă la încercare și percepția se destramă, împrejurimile devin moi, blurate, instabile.

Ce proiecte mai pregătești?

În prezent continui dezvoltarea aceluiași proiect, vreau să îl aprofundez prin moduri de reprezentare mai simbolice și mai provocatoare. Vreau să păstrez aceeași atmosferă de instabilitate și disoluție, dar să cercetez mai profund limitele dintre prezență și absență, identitate și percepție.