• No products in the cart.
TOP

Cosmin Paulescu: „Nu-mi plac cei care, cocoțați pe un soclu, își transformă proprii studenți în clone”

Cosmin Petru Paulescu (născut în 1970 la Craiova) a absolvit, în anul 1996, Academia Națională de Arte din București la secția Artă Murală, clasa profesor Ion Stendl. După absolvire, obține o bursă de studii postuniversitare la Academia Rietveld din Amsterdam Olanda. Din 1997 este cadru didactic la Universitatea Națională de Arte din București, iar in prezent este Decanul Facultății de Arte Decorative și Design. S-a făcut remarcat la începutul anilor ’90 datorită acțiunilor sale artistice neconvenționale, activând cu precădere în zona instalației și a performance-ului. Criticul de artă Aurelia Mocanu spunea despre el: “În anii ’90, Cosmin Paulescu a fost, probabil, artistul cel mai solicitat să performeze, chiar cu inocențe exhibiționiste, la varii manifestări ale centrelor de “dezgheț” din arta noastră contemporană”.

Este membru al Uniunii Artiștilor Plastici, publică volume  și articole in reviste  de specialitate despre arta cu caracter temporar și efemer. Organizează expoziții, conferințe și realizează lucrări de artă decorativa în spațiul public.

Temele sociale ale scenei româneşti sau temele de raportare la modele culturale conţin la el un ecart critic subîntins de ironie hâtră. Este, credem, şi o marcă definitorie pentru generaţiile artei româneşti, formate după 1990. Se constată, deasemenea, o componentă moral-estetică eludată de arta oficioasă, sub comunism. Se reînnoadă astfel firea creativă cu avangardismul genuin românesc şi cu umorul atavic al folclorului nostru, mai mult sau mai puţin urban.

Prin șirul de evenimente artistice, grupate sub titlul generic hARTA. Teritorii portabile, Cosmin Paulescu, cunoscut sub pseudonimul Cozo, își marchează coloana vertebrală a existenței sale artistice. Faptul că încă de la începutul anilor ’90 a propus o serie de manifestări performative care vizau schimbarea modului de a gândi arta este azi, după 30 de ani, un fapt deja cunoscut. Ceea ce a inițiat el atunci a prins rădăcini reverberând emulativ nu doar în mediul studenților săi, ci și în rândul altor colegi de generație.

El este un reper autohton al „acționismului” activ, exersat în continuare energic. Fidelitatea, devotamentul față de speciile „obiectualisto”-„instalaționisto”-„performative” și densitatea semantică către care a avansat, cu o marcă personală foarte puternică, au făcut din el un artist proeminent, de neocolit în istoria recentă a creativității vizuale autohtone.

 

Ai fost dintotdeauna atras de artele plastice/vizuale, sau ai avut o revelație care te-a ghidat spre acestă zonă?

Din totdeauna, deoarece primele mele imagini pe care mi le amintesc sunt cu o bibliotecă plină de cărți și albume de artă ce ocupa mare parte din spațiul micului nostru apartament din Craiova. Părinții mei formau o tânără familie de intelectuali, mama profesoară de engleză, pasionată de literatură, film și teatru, iar tatăl meu profesor de desen, îndrăgostit de pictură. De cele mai multe ori, plimbările prin parc se încheiau cu vizite în atelierele de pictură și sculptură ale prietenilor și colegilor tatălui meu, unde, ca să nu-i deranjez, primeam imediat hârtie și cărbune de desen și eram încurajat să desenez orice îmi trecea prin cap, iar în final primeam sfaturi și laude de care îmi amintesc că eram foarte mândru.  Un alt factor care mi-a cimentat de timpuriu relația cu arta erau vizitele periodice pe care le făceam cu tatăl meu la muzeul de artă din oraș unde m-am întâlnit cu lucrările lui Brâncuși, Aman, Grigorescu, Luchian, Palady, Eustațiu Stoenescu și Țuculescu. Practic am crescut într-un mediu dominant artistic, iar pe lângă acesta, părinții mei mi-au oferit o mare libertate în contrast cu practicile vremurilor și am fost lăsat și chiar încurajat să desenez direct pe pereții din apartament unde am realizat primele mele murale care mi-au populat copilăria. Pe la 14 ani, când pasiunea mea pentru artă a fost instituționalizată, desenele copilăriei au fost acoperite cu tapet, iar eu intram glorios la Liceul de Arte din orașul natal și restul e istorie.

Ai menționat faptul că ai terminat facultatea la clasa profesorului Ion Stendl. Cât de mult te-a impactat întâlnirea cu acest mare artist și pedagog român?

Este foarte interesant că întâlnirea mea cu profesorul Ion Stendl s-a produs în două etape. Prima prin intermediul unui afiș, iar a doua în anii ’90 când ne-am întâlnit la facultate. În anii ’80 am văzut în vitrina unui ceasornicar expus un afiș al filmului Luchian semnat Stendl. Eram fascinat de realizarea lui. Stătem ore întregi și priveam acel desen extraordinar care îl înfățișa pe Luchian cu pensula legată de mână și făcând corp comun cu un fotoliu. După semnătură credeam cu tărie că cel care a realizat desenul este un polonez, mai ales că afișul polonez făcuse istorie în epocă. Pe vremea aceea, mijloacele de informare erau foarte puține, aproape inexistente. Când am terminat liceul, am dat admitere și am fost admis la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din București, la Secția de Artă Monumentală. Pe lângă bucuria succesului de a intra din prima încercare la arte, marea surpriză a venit odată cu vestea că o să-l am profesor pe nimeni altul decât pe autorul afișului care m-a fascinat atât de mult în copilărie. Eram în al nouălea cer. Am descoperit atunci că Ion Stendl este un artist complex, cu o bogată activitate de grafician, pictor, artist muralist cu lucrări de artă în spațiul public de foarte bună calitate și, pe lângă toate acestea, un dascăl cu adevărat dedicat în realizarea actului pedagogic. Profesorul Stendl cunoștea foarte bine arta internațională, iar din călătoriile lui ne aducea albume și ne prezenta filme cu expoziții din marile muzee și galerii ale lumii. Practic mi-a deschis orizonturile și mi-a insuflat respectul pentru profesia de artist. Ne-am înțeles perfect pe perioada celor șase ani de studii, iar la final, după susținerea lucrării de diplomă, mi-a făcut onoranta propunere să-i devin asistent în cadrul catedrei de Artă Murală.

Alături de profesorul Ion Stendl

Cât de actuală și necesară mai este astăzi pedagogia vocațională?

Nu cred că putem pune în discuție actualitatea pedagogiei vocaționale, ea este una de nișă și a fost prezentă întotdeauna de-a lungul istoriei omenirii. Am convingerea că, deși în percepția unora, aceasta pare a fi depășită odată cu dezvoltarea tehnologiei, aș zice că tocmai datorită avansului tehnologic, efectul va fi unul de bumerang și foarte multă lume va căuta educația artistică, deoarece aceasta lucrează direct cu ceea ce este mai uman și anume sufletul omului, față de tehnologie căreia îi lipsește tocmai această parte.

Cum se împacă (în cazul tău) meseria de pedagog cu cea de artist? Ce i-ai spune azi fostului tău profesor dacă ați putea sta de vorbă la o cafea sau la un spritz?

Aș spune că se completează una pe cealaltă, nu se exclud dar nici nu se amestecă. Ca artist și pedagog încerc să mențin un echilibru de bun simț între cele două fațete. Încerc să-i încurajez pe studenții mei să-și exprime și să-și sondeze latura creației personale pentru a-și găsi propriul drum, cât și tehnica și mediul de expresie potrivit. Nu-mi plac cei care, cocoțați pe un soclu mai mic sau mai mare, își transformă proprii studenți în clone care să le badijoneze propriul orgoliu artistic. De-a lungul timpului au fost cazuri celebre cu astfel de profesori care au jalonat generații întregi de absolvenți, transformându-i în discipoli. Din păcate, ecourile acestora le mai auzim și în prezent.

Cu profesorul meu am mare noroc să țin legătura și în preznt. Are 86 de ani și locuiește în Italia la Padova. Vorbim la telefon destul de des și îmi spune că îi este dor de țară și de facultate unde a predat până la vârsta de 78 de ani. Povestim cu plăcere amintiri din timpul școlii și eu îl țin la curent cu ce se mai întâmplă în prezent. În final, îi mulțumesc pentru tot ce a însemnat el pentru mine ca artist, ca profesor și ca om.

Expoziția „FRAGIL.Teritorii portabile” de la Muzeul de Artă din Constanța 2022

Interesul tău pentru arta media și performance nu mai este un secret. Când ai început să creezi în aceste medii și care a fost contextul în care ai făcut-o?

Am început să experimentez lucrul cu alte medii decât cele tradiționale chiar din anul I de facultate. Era în anul 1990, primul an de libertate după 50 de ani de beznă comunistă. Toată societatea simțea efervescența libertății și o exersa în consecință. Arta oficială dispăruse peste noapte și  au apărut mișcările de recuperare a formelor de artă interzise în perioada comunistă. Așadar, neotradiționalismul a venit cu artă de inspirație religioasă, iar neoavangarda a venit cu performance-ul și arta video. Ca student am avut șansa să particip activ la expozițiile anuale organizate de Centrul Soros pentru Artă contemporană unde am descoperit noi medii și metode conceptuale de abordare în arta contemporană. Performance-ul a devenit marca anilor ’90 datorită festivalurilor de gen realizate în acea perioadă. Amintesc aici Festivalul Zona din Timișoara organizat de Ileana Pintilie, An Art – Festivalul de artă vie de la Lacul Sfânta Ana inițiat de Imre Baasz și continuat de Gusztav Uto, iar spre finalul anilor 90, Festivalul Periferic de la Iași organizat de către Matei Bejenaru. Am participat la majoritatea acelor acțiuni de dezgheț din arta contemporană, care au schimbat și au transformat fața artelor din acea perioadă de tranziție și asta a influențat definitoriu direcția mea artistică.

Expoziția „TAUROMAHIA” de la Kunsthalle Bega

Pentru că ești familiarizat destul de bine cu tehnologia, ce crezi despre fenomenul AI? Cât de mult va influența viitorul artei?

Îl va influența,  cu siguranță, dar nu mă hazardez să dau un răspuns și să mă antepronunț. Vom trăi și vom vedea.

În cariera ta artistică ai avut parte de extravaganțe? Dacă da, ne poți împărtăși și nouă una dintre ele?

Nu răspund la provocări : )

Instalație, pictură sau performance? Alege (doar) o disciplină și argumentează-o.

Îmi este greu să aleg și nu cred că o pot face. Am început cu pictura, apoi am făcut performance, iar în prezent mă apropii de finalul ciclului de obiecte și instalații ce poartă titlul generic hARTA

A, prin care mi-am creat o matrice recognoscibilă, un fel de  marcă de autor. După încheierea acestui ciclu de lucrări nu știu în ce direcție o s-o apuc. Poate o să mă reîntorc la pictură și să închid cercul.

Să zicem că nu ai fi ales artele plastice. Ce meserie ți-ar fi plăcut să practici?

Actor.

Cea mai recentă expoziție de-a ta “Tauromahia” de la Kunsthalle Bega din Timișoara, (re)aduce în focus lucrări din anii ‘90. Ne poți povesti mai multe despre ele?

Timișoara a devenit de o vreme un hub al artei contemporane de bună calitate și asta se datorează unor oameni de afaceri rafinați și cultivați, care au reușit în timp să realizeze acțiuni și proiecte de anvergura cu relevanță națională și rezonanță internațională. Kunsthalle Bega este unul dintre aceste centre care derulează o bogată activitate, având în portofoliul său importante expoziții, prezentări de artist și publicații din arealul artelor contemporane. Invitația de a expune acolo a venit de la sculptorul Bogdan Rața și tot a lui a fost ideea de a focaliza pe lucrările de performance realizate de mine în perioada anilor 90. În expunere, sunt selectate unele dintre cele mai importante creații personale cum ar fi:

Jertfa inocenților – performance realizat în cadrul primei ediții a Student Fest Timișoara din anul 1993. Acesta face referire la un episod din zilele revoluției în care, demonstranți împotriva regimului comunist, au fost împușcați chiar pe treptele Catedralei Ortodoxe din Timișoara.

O a doua lucrare este performance-ul Tauromachia. Acesta a și dat titlul expoziției de la Kunsthalle Bega. Acesta a fost realizat în anul 1993 în cadrul Festivalului Picasso privește Picasso de la Centrul Cultural maghiar din București, centru care în anii ’90 a funcționat ca o adevărată platformă de prezentare a artiștilor interesați de noile media.

Lista lucrărilor continuă cu performance-ul din anul 1996 intitulat Noul om bogat al României ce a fost prezentat în  cadrul Ediției a VII-a a Festivalului de performance An Art de la Lacul Sfânta Ana. Performance-ul aduce în discuție tranziția de la comunism spre capitalism a societății românești și sferele de influență geopolitice care dominau regiunea în acea perioadă.

În selecție intră și o lucrare realizată în Republica Moldova la Festivalul Carbon Art, tot din anul 1996, unde am realizat un work in progres ce pornește de la o lucrare de land art și continuă cu o acțiune ce aduce în discuție tematica unionistă, intitulat sugestiv Hoțul de pământ. Ulterior, câteva piese din lucrare au fost expuse în România, la Muzeul Satului din București.

Ultima și cea mai complexă lucrare aflată în expunere se intitulează Sound performance II și este realizată în anul 1997 la Amsterdam, împreună cu artistul și cunoscutul percuționist de jazz Eugen Gondi. Pe lângă filmul ce documentează acțiunea este expusă și o serie de șapte fotografii alb-negru, de mari dimensiuni, din timpul performance-ului. Aș menționa că acest sound-performance este a doua colaborare cu Eugen Gondi, prima având loc în anul 1995, tot la Amsterdam, cu ocazia unui work shop performativ, la Academia Rieltveld.

Cu ocazia acestui focus pe segmentul creației mele din anii ’90, prin expunerea unor lucrări ce depășesc 30 de ani de când le-am realizat, am fost încântat să constat că acestea au reușit să treacă proba timpului, păstrându-și actualitatea la care se adaugă, în prezent, o componentă istorică.

 

Comments (1)

  • Dan Cornel

    Ei, da! Ăia se cheamă tăietori de aripi, plastic vorbind. În niciun caz de stat pe lângă ei.

    reply

Post a Comment