TOP

Mariana Tomozei Cocoș: „Când îl descoperă pe Victor Brauner și abia apoi pe Nicolae Grigorescu e greu de spus ce înțelege vizitatorul”

Critic de artă și muzeograf cu o activitate ce se întinde din 1974 până în prezent, Mariana Tomozei Cocoș a stat de vorbă cu Propagarta despre cariera ei și despre instituția căreia i-a dedicat 40 de ani: Muzeul de Arte Vizuale din Galați, unul dintre cele mai importante muzee de artă din țară.

Am întrebat-o despre ce a însemnat să organizeze și managerieze expoziții de artă contemporană în România socialistă, despre cenzură și alte restricții ale regimului de dinainte de ’89, dar și despre marii artiști cu care a lucrat.

Aflăm, astfel, din experiența personală povestită de un specialist, mai multe amănunte despre atmosfera scenei artistice românești într-o perioadă ce trebuie încă descoperită.

Aveți o experiență de peste 40 de ani în domeniul muzeografiei și al criticii de artă. Ați lucrat cu arta atât în vechiul regim, cât și după 1990. Cum a evoluat, din punctul dvs. de vedere, cadrul instituțional în decursul anilor?

Prefer să mă refer nu la întreg cadrul instituțional al muzeelor ci doar la muzeul în care am lucrat din 1974 până în 2020, adică Muzeul de Artă Contemporană Românească (numit astfel până în 1990) și Muzeul de Artă Vizuală (denumire primită după 1990). Consider că e o abordare mai precisă, care să nu ducă la generalizări hazardate.

Deoarece am perspectiva timpului, cred că pot desprinde niște concluzii destul de obiective. În primul rând, chiar schimbarea denumirii muzeului (decizie a directorului numit în 1990) a fost una nemotivată decât de ambiția de… “a schimba ceva”. În momentul “1990” muzeul avea o anvergură națională, dacă luăm în considerație funcțiile primordiale ale unei astfel de instituții: cercetare științifică, program expozițional, manifestări cu publicul. Există o tematică de cercetare –în nici un caz una ideologică- a artei din întreaga țară, care se materializa în texte ample de cataloage și în studii publicate în reviste de specialitate. Această tematică stătea la baza expozițiilor organizate de muzeu care cuprindeau lucrări selectate din atelierele de creație ale artistilor. Nu ne erau impuse reguli de către autoritățile din perioada respectivă. Îmi amintesc faptul că în 1988 noi, muzeografii de atunci (Natalia Huțanu, Maria Crișan și eu), am conceput expoziția de bază a muzeului, după o lungă perioadă de restaurare a clădirii. Secretarul cu propaganda al județului, care trebuia să-și dea acordul nu a făcut nici o modificare, a considerat ca noi suntem specialiștii, deci ne pricepem mai bine decat el și a aprobat totul. Acesta e un fapt, o realitate și nu o apreciere asupra fostului regim.

Trebuie să specific faptul că acea versiune a expoziției de bază a rămas (cu schimbări nesemnificative făcute ulterior, dar nu în bine) până în 2013, când muzeul s-a mutat într-un spațiu mai restrâns. Deci versiunea din 1988 nu prezenta “realismul socialist”, ci opere de valoare, capodopere ale artei contemporane românești.

Una dintre modificările nefericite, făcute de directorul numit în 1990 a fost desființarea secției de artă decorativă, care aducea un mod de expunere inedit, unic în țară. Compozițiile din sticlă ale diferiților artiști și tapiseria Arianei Nicodim “Focul” erau puse în valoare de muzica lui Adrian Enescu inspirată de aceste lucrări. Era de fapt un spectacol de sunet și lumină pe care directorul de atunci…l-a desființat. Schimbare…de dragul schimbării.

Ce ne puteți spune despre activitatea ca muzeograf în perioada 1974-1990? Cât de mult se simțeau rigorile sistemului în lumea artei? Existau anumite reguli pentru procesul de selecționare a operelor sau pentru organizarea expozițiilor?

Desigur, “rigorile”, cum le denumiți, erau resimțite la fiecare nivel al vieții. Totuși, din punct de vedere al profesiei de muzeograf, n-aș putea spune ca ele ne îngrădeau cu adevărat din punct de vedere strict profesional. Cred că sunteți de acord că înainte de 1990 au fost numeroși artiști plastici care au creat opere valoroase în România, nu-i așa? Artiști ca Horia Bernea, Marin Gherasim, Ion Nicodim, Virgil Almășanu, George Leolea, Wanda Mihuleac, George Apostu, Ștefan Câlția, Sorin Ilfoveanu – și enumerarea poate continua – au realizat opere care merită să ramână în istoria artei românești. Toți acești artiști erau reprezentați generos în muzeul nostru. În opera lor nu “realizările socialismului” constituie mesajul/tema. Nici pe departe. Iar regulile de concepere a expunerii de bază a muzeului sau a expozițiilor temporare le făceam noi, specialiștii: aveau la bază profesionalismul și principiile fundamentale ale muzeografiei.

Simt nevoia să adaug următorul fapt. În 22 decembrie 1989, singura modificare necesară a fost scoaterea din expunerea permanentă a muzeului a (doar) trei lucrări, reprezentând  portretele lui Nicolae Ceaușescu și al Elenei Ceaușescu. Dintr-un total de aproape 400 de lucrări aflate în expoziția permanentă. În rest, totul a rămas neschimbat, deoarece erau lucrări de mare forță ale artei contemporane românești, nu aveau nimic ideologic.

Generația de artiști din 1980 a marcat arta contemporană românească . Care au fost artiștii care s-au bucurat, în acel timp, de cea mai mare atenție? Au fost alții care nu erau la fel de bine văzuți?

Aici am o părere diferită. Nu doar generația de artiști din 1980 a marcat arta românească ci și cea anterioară. Aș spune că a fost o continuitate, o evoluție. Poate că există prea mult tendința astăzi de a vedea perioada anterioară anului 1990 ca foarte restrânsă din punct de vedere valoric și chiar cantitativ. Arta ultimilor ’30 de ani nu a apărut pe un teren gol, sau precar; ar fi fost imposibil daca nu existau valori reale și o viață artistică intensă, indiferent de ideologia oficială. “Grădinile suspendate” ale lui Ion Alin Gheorghiu, “Dealurile” lui Horia Bernea și exemplele ar putea continua, vor fi întotdeauna piese de referință într-un muzeu de artă româneasca a secolului XX.

Cum s-a simțit, în muzeu, trecerea la anii ’90? Au fost diferențe mari între activitatea muzeului în timpul Republicii Socialiste și cea de după revoluție?

Am spus deja că structura de bază a expunerii permanente a fostului Muzeu de Artă Contemporană Romanească/actualul Muzeu de Artă Vizuală a rămas aceeași –cu minore schimbări- până în 2013. Deoarece noi prezentam –înainte de 1990- adevăratele valori ale artei contemporane românești și nu ceea ce se numea “realismul socialist”.  Înainte de 1990 se organizau mai multe expoziții temporare cu teme de sinteză bazate pe o cercetare materializată în texte de cataloage ample și în publicații în reviste de specialitate (“Artistul contemporan și universul său”, “Portretul în arta contemporană românească”, “Mutații ale genurilor în arta românească”, etc…). După 1990, trebuie să spun fără falsă modestie, că sunt singura –din instituția unde am lucrat- care am scris texte ample pentru cataloage, am publicat în Revista Muzeelor și am participat la numeroase simpozioane pe teme de muzeografie și pedagogie muzeală. Apoi, dezvoltarea patrimoniului prin intermediul achizițiilor directe de la artiști nu s-a făcut întotdeauna pe criteriile cele mai obiective. Iar actuala formulă de expunere permanentă a muzeului nu este nici pe departe cea mai fericită. Când în circuitul de vizitare te întâlnești cu Pallady alături de Theodor Aman, când îl descoperi pe simeze pe Victor Brauner (lucrare din 1924, avangardistă) și abia apoi pe Nicolae Grigorescu (lucrări de la sfârșitul secolului al XIX-lea, influență barbizonistă), e greu de spus ce învață vizitatorul despre evoluția artei românești. Iar faptul că din expoziția de bază lipsesc lucrări de George Apostu, de Ion Nicodim sau de Ion Grigorescu –deși există destule lucrări semnate de ei în depozitele muzeului- este destul de inchietant.

Aș vrea să dau un exemplu și mai revelator. În anii ’80 George Apostu, care “fugise” în Franța era interzis (de regimul comunist) să fie expus în muzeu. Dar așa zisa cenzură era foarte aproximativă. Muzeografii de atunci (Natalia Huțanu, Maria Crișan și eu însămi) l-au păstrat în expunerea permanentă a muzeului în ciuda acestei indicații. Și nu s-a întâmplat nimic, nimeni nu ne-a reproșat acest lucru. Astăzi însă, el nu mai este în expunerea permanentă, deși Apostu este un mare sculptor, deși in patrimoniul muzeului sunt destule lucrări semnate de el. No comment!

În ceea ce privește expozițiile temporare care se organizează cred că ar trebui să se meargă pe o prospectare mai largă a creației contemporane în sensul sublinierii unor tendințe dominante actuale și nu numai pe expoziții de autor. Apoi există periodic, anual, preferința pentru un tip de expoziții ce pun în valoare un realism mimetic care nu depășește semnificația minora de tipul “vedeți, nu-mi scapă nici un detaliu”! Nu toate expozitiile sunt de acest fel, desigur. Dar tipul de expozitii pe care-l aminteam propune o perspectivă ce mi se pare total nesemnificativă pentru un muzeu ce vrea să surprindă creația contemporană de o reală valoare.

Ați dedicat atâția ani din viața dvs. Muzeului de Artă din Galați, astăzi numit Muzeul de Artă Vizuală Galați. Cu ce se remarcă el, ca instiuție culturală în România și de ce iubitorii de artă ar trebui să îl treacă imediat pe lista locurilor de vizitat?

Aș recomanda muzeul pentru patrimoniul lui de artă românească a celei de a doua jumătăți a secolului XX.

Nu recomand expoziția permanentă a muzeului în configurația actuală. Nu e vorba despre valoarea în sine a lucrărilor ci depre faptul că în ansamblu expoziția permanentă este incoerentă și contradictorie – ca să folosesc termeni temperați.

Am încredere în tinerii muzeografi că vor concepe cu discernământ viitoarea expoziție permanentă a muzeului, având ca reper valorile naționale și nu locale.

Care sunt sfaturile dvs. pentru studenții de la Istoria Artei care își doresc să facă o carieră ca muzeograf/crtic de artă? Care sunt cele mai importante valori de care trebuie să țină cont?

Sfaturile mele nu pot fi originale. Studiul serios al istoriei artei europene și al artei românești sunt fundamentale pentru o formație temeinică. Evident, studiul trebuie însoțit de imagini. Imagini din albume, de pe internet și… de pe teren. Pe vremea când studiam eu, să văd lucrări originale de Leonardo da Vinci, de Picasso, de Pollock, etc. era o dorință greu de realizat, ba aproape imposibilă. Aveam in schimb multă imaginație. Abia în 1995 am vizitat Luvrul (timp de o săptămână, sală cu sală), Centrul Cultural “Georges Pompidou”, Musée d’Orsay. Și desigur, în anii aceștia am profitat de cea mai mare binefacere a schimbării din 1990- libera circulație- și am vizitat de mai multe ori cele mai mari muzee de artă din Europa.

Cele mai importante valori? Sunt studiul si contactul direct cu opera de artă deoarece așa se formează discernământul în a distinge valoarea de non-valoare. Fiindcă, din păcate, invazia kitchului este un pericol real, foarte prezent și agresiv în vremurile noastre. Iar rolul unui specialist este să nu-i permită accesul în instituția muzeală.o

Fotografii: 1. Vernisaj Portretul în arta contemporană; 2. Mariana Tomozei și Cela Neamțu; 3. Mariana Tomozei Cocoș, Cela Neamțu și Marin Gherasim; 4  Mariana Tomozei Cocoș și Corneliu Brudașcu

 

Comments (1)

  • Björn Paulsen

    Hi Maria

    I hope that you can help me.
    I need some information about a painting from 1925 which I am doing research about. The painting is hanging in the museum in Galatj / Romania and the artist i Victor Brauner.
    I found your interesting article about Marina Tomozei Cocos on the net and I would be so grateful if you could get me Marinas email address. I just need some info about the painting because I think Marina was involved when painting came to the museum in the late -80.

    Best regards/ Björn Paulsen Sweden

    reply

Post a Comment