Oana Cervinski a absolvit in 2022 programul de Masterat din cadrul Universitătii de Artă și Design din Cluj-Napoca, Departamentul Pictură, iar în prezent trăiește și lucrează în Cluj-Napoca.
În practica sa artistică folosește tehnica uleiului pe pânză pentru a surprinde oameni, scene de gen și naturi statice din proximitatea sa. Creează astfel un soi de jurnal intim al vieții domestice în spațiul autohton, ex-comunist, văzut dintr-o perspectivă feminină.
În ultimii ani, a participat la diverse expozitii de grup, precum AFTERLIFE. A New Beginning, la Boccanera Gallery în Trento, Italia, a avut o rezidentã artistică la Viewing Room 17 Gallery in Cluj-Napoca, România, si participări la târguri de artă: Art Market Budapest, alături de Viewing Room 17 Gallery

În lucrările tale, absența figurii umane este adesea resimțită. Ce înseamnă această absență pentru tine și cum influențează ea narațiunea picturilor tale?

Am încercat să sugerez figura umană prin ceea ce lasă în urmă: periuțe de dinți, vasele preferate, cana din care cineva își bea cafeaua, toate fiind simboluri ale felului sau de a fi, ale personalității acesteia. Sunt, dacă vreți, un substitut al omului. Asta ar fi din punct de vedere conceptual, dar, pe lângă, mă interesează natura statică ca subiect, iar uneori îmi propun, ca exercițiu pictural, să redau anumite texturi, moduri în care acestea interacționează, tensiunea sau potrivirea dintre diverse suprafețe. Recent am început să introduc în mod gradual personaje în compozițiile mele, întâi cu sugestii mai subtile, detalii de corp. Mă interesează mult relațiile dintre oameni: rupturile, regăsirile, senzațiile pe care unul le lasă pentru altul, momentele de tandrețe, de grijă, și încep să le studiez într-un mod mai direct.

Fragile Beings, 35×34 cm, oil on canvas 2024

Ai menționat că te inspiri din istoria artei și literatură. Există o operă sau un autor care ți-a schimbat fundamental perspectiva asupra artei?

În funcție de perioada în care mă aflam în viața mea și în parcursul artistic, m-a atras altă zonă a artei vizuale. Totuși, constant m-au influențat Manet, Degas și Toulouse-Lautrec pentru maniera directă și realistă în care au reprezentat lumea din jurul lor. În fotografie, apreciez lucrările artistelor Lise Sarfati și Nan Goldin pentru modul în care combină intimitatea cu imediatul, spontaneitatea și surpriza, toate cu o anumită urmă de melancolie, durere, greutate. Un shift de perspectivă important pentru mine a fost când l-am citit pe Arthur C. Danto în facultate și acesta discuta despre faptul că ne aflăm într-o epocă postistorică, în care anything goes. Mi s-a părut o perspectivă eliberatoare, care lasă loc pluralităților de exprimare, și m-am gândit că, dacă „anything goes”, atunci poate funcționa și pictura de șevalet, cu teme autoreferențiale chiar și într-o epocă a vitezei.

Cum reușești să transmiți intimitatea și emoția în scenele cotidiene pe care le reprezinți?

Încerc să arăt, într-un mod voalat, temele la care mă gândesc. Aleg de obicei scene sau obiecte cu care am o legătură afectivă și care îmi trezesc mie senzația de intimitate. Mă gândesc că, dacă au trezit în mine asta, o vor face și în altul, cu atât mai mult cu cât folosesc obiecte sau situații recognoscibile: bibelouri, personaje adormite, băi, cioburi — per ansamblu, o estetică a cotidianului. Chiar dacă reprezint detalii din viața de zi cu zi, o fac gândindu-mă la teme mai mari, cum ar fi trecerea timpului, îmbătrânirea, memoria, intimitatea, golul, absența — însă poate printr-un parcurs inductiv. Pornind de la un detaliu, încerc să ajung la aceste teme și mă gândesc că privitorului îi poate declanșa o analogie personală.

Picking up my pieces, 50×70 cm, oil on canvas, 2024

Ai spus că natura statică devine o formă de jurnal intim. Care este cea mai „grea” emoțional lucrare a ta, pe care ai simțit-o aproape imposibil de terminat?

Seria de cioburi la care am lucrat on and off în ultimii ani a pornit, inițial, ca o metaforă pentru despărțiri, rupturi, situații nerezolvate între două persoane. Mai târziu, am început să mă gândesc mai mult la scurgerea timpului, la fragilitatea stărilor și a senzațiilor, implicit a oamenilor, iar lucrările au căpătat un strat nou de semnificație. Nu aș spune că a fost dificil să le termin doar pentru că au încărcătură emoțională, pentru că procesul de ruminare îmi e caracteristic și e parte din ceea ce fac la atelier în timp ce lucrez: reanalizez momente, desfac faptele în bucăți, tot revin asupra lor. Lucrările pe care nu am reușit să le termin au fost mai mult din cauza unor căutări formale și a soluțiilor la care am ajuns, care mă nemulțumeau. Astfel, unele compoziții au fost acoperite și au devenit doar baza pentru alte lucrări.

Care e cea mai recentă întrebare pe care ți-ai pus-o în atelier și la care încă n-ai un răspuns?

Mă întreb multe: despre utilitatea artei, direcțiile ei, valorile mele în raport cu ea, fragilitatea actului pictural. Realizez că actul creator e adesea egoist, poate părea lipsit de sens și trivial din exterior și îmi dau seama că, uneori, nu e suficient dacă aduce un plus de valoare doar artistului. Totuși, continui. Cred că, la finalul zilei, e o nemulțumire față de lucrările anterioare și dorința de a face ceva mai bun; alteori e impulsul, cheful de a testa și a începe ceva nou. Ceea ce am observat e că, cu cât pictez mai mult, cu atât îmi vine să pictez și mai mult și găsesc în jur tot mai multe posibile subiecte.

Asleep II, 30×40 cm, oil on canvas, 2025

Cum îți cultivi prezența artistică într-o lume obsedată de ritm rapid, instant gratification și filtre?

Nu am o strategie, mai ales că sunt o fire destul de privată, care preferă să nu se expună prea mult, dar folosesc Instagramul ca portofoliu. Încerc să nu concurez cu ritmul alert pentru că mi-am dat seama că nu pot ține pasul cu viteza lumii, cu gratificarea imediată și cu avansul continuu al tehnologiei. Cred că e un act de sinceritate să îți accepți limitele și să decizi să nu participi în cursă. Și nici nu cred că trebuie, pictura nu are nevoie de viteză. Faptul că imaginea digitală s-a dezvoltat atât de mult și că inteligența artificială generează imagini instantaneu mi se pare că împinge tehnicile clasice să se întoarcă și mai mult la esența lor. Pictura nu ar trebui să concureze, ci, dimpotrivă, să refuze competiția cu ritmul vremii și să-și asume lentoarea — ca proces, ca tehnică, ca rezultat. Simt un soi de reîntoarcere spre obiect, spre materialitate, ca reacție la lumea alertă și hiperdigitalizată. Pictura devine refugiu, un mod de a simți că timpul poate curge altfel. Desigur, și eu sunt prinsă în vârtej. Mă simt uneori anxioasă, cu prea multe idei deodată, presată de ritm și timp. Atunci încerc să fac schițe, pentru claritate și ordine sau mă întorc la pictură, care mă readuce cu picioarele pe pământ și îmi reamintește că gratificarea instantanee e o păcăleală. Tind să cred că, în arta vizuală, „mai mult” nu înseamnă „mai bine”.