Rebeca Ulici este o artistă născută în 2001 la Arad si stabilită în Timișoara, cu lucrări exrem de recognoscibile, expuse până acum la festivalul Diploma și în ultima ediție Young Blood de la Art Safari. Lucrează predominant în tehnica ceramicii, explorând motive anatomice ale bebelușului și abordând teme autobiografice legate de moarte, insomnie și consecințele copilăriei. De asemenea, Rebeca își diversifică aria artistică prin proiecte de pictură, textile și instalație.

Ai reface o lucrare din trecut?

Cred că mai degrabă aș reveni la un anumit format și la o anumită dimensiune. În ultimii trei ani de evoluție artistică, am făcut exercițiul de a mă întoarce la anumite idei și tehnici cu care am început să lucrez (în ceramică).

Cred că, la un moment dat, aș reveni la prima lucrare realizată din ceramică – “Girl with braids”. Aș reface întreaga lucrare pentru a vedea diferența cu ochii mei, sincer.

DORMITARE 2023

Crezi că arta poate fi un limbaj al inconștientului colectiv?

Arta este un limbaj al colectivului, de multe ori cu un caracter conștient și prezent. Când impulsul artistic vine dintr-o zonă inconștientă înseamnă că ceva se întâmplă la nivel social și global.

Să nu uităm că, după împlinirea nevoilor fiziologice, cel mai natural lucru este arta. atât de profund este înrădăcinată în noi dorința de a crea.

Când începi o lucrare? Când știi că ideea e destul de realizabilă?

Eu lucrez puțin diferit și nu cred în inspirație; practica mea artistică implică o disciplină destul de riguroasă. Lucrez constant, câte 5-6 zile pe săptămână în atelier și mă implic în 2-3 proiecte deodată. Când închei o lucrare, de obicei în aceeași zi, mă apuc imediat de următoarea.

Conceptul cade în plan secund, el nu este neapărat punctul de plecare, ci vine dintr-o trăire personală deja sedimentată. Nu trebuie să aloc mult timp ca să scormonesc ceva credibil, pentru că deja am trăit, învățat și simțit conceptul lucrării cu mult înainte de a o realiza propriu-zis. Încep o lucrare aproape tot timpul, fără prea mult gând în spate – pe autopilot. Când știu că ideea e destul de realizabilă? Când am stăpânit tehnica necesară pentru a aduce ideea în plan tridimensional. Când stabilesc tot ce ține de tehnică și material, pentru mine lucrarea este deja aproape gata.

Am curajul să iubesc

Ce e mai greu: să construiești sau să renunți la o idee?

Să renunți. Țin aproape un caiet de schițe care conține puțin peste trei sute de pagini pline de idei, desene, eseuri legate de practica mea artistică. Cred că, în realitate, am produs doar 5% din tot ce am plănuit în acel caiet.

E de la sine înțeles că nu voi avea de ales decât să selectez și să renunț la majoritatea ideilor. Dar asta face parte din procesul de creație – țin să cred. Fără o introspecție critică asupra propriei practici, cred că am paraliza artistic din cauza presiunii de a finaliza fiecare idee.

Care crezi că este cel mai mare achievement al tău din viața sau cariera de artistă?

Când lucrările mele ajung să fie văzute de oameni care îmi împărtășesc bucuria pentru artă. Primesc des mesaje pe Instagram (unde sunt cea mai activă) de la oameni pe care nu îi cunosc personal, dar care își iau din timpul lor prețios să îmi trimită cuvinte pline de susținere și admirație. Este un achievement imens pentru mine să știu că au fost oameni care au rămas impresionați de ceea ce fac.

Xerox of a xerox

Aș vrea să menționez și expoziția Art Safari, Young Blood 4.0, care mi-a adus un nou val de succes și oportunități.

Dar cea mai frumoasă realizare a carierei mele a fost mândria ce se citea pe fața mamei mele când îi arătam fiecare lucrare finalizată. Nu cred că altceva va putea înlocui susținerea și sprijinul pe care le primeam doar dintr-o singură privire plină de mândrie și admirație pe care mi-o dăruia mama.

Ce ne pregătești? Dă-ne un spoiler.

După cum am menționat mai devreme, conceptul lucrărilor mele este autobiografic, iar toate proiectele aflate în desfășurare încă din luna februarie au un caracter profund personal. Sunt în procesul de a finaliza seria de 9 capete intitulată “Orfanii”, o scrisoare de doliu către frații mei și către mine însămi – un gest de consolare după pierderea mamei mele.

Mai experimentez cu o nouă serie de “oglinzi” ce se întrepătrund cu tehnica cianotipiei și fac turnări în porțelan ale unor sculpturi de mici dimensiuni. Studioul meu este un mic laborator de experimente, iar pe rețelele de socializare (Instagram) împărtășesc acest proces – fiecare lucrare nouă, eșecurile, și tot ce ține de creația artistică.