INTERVIU REALIZAT DE BIANCA IVAN

Galeria Scemtovici & Benowitz a găzduit în luna martie expoziția personală semnată de Olimpiu Bandalac, „Studium”. Descoperind masiva şi impunătoarea creaţie a artistului, am fost curioasă să descopăr mai multe despre referinţele culturale care l-au ghidat, procesul artistic şi subtilităţile personale care au stat ca temelii pentru noua sa expoziţie.

Sunteți la a doua expoziție personală la Scemtovici & Benowitz Gallery, galerie cu care colaborați încă de la inaugurarea acesteia, în 2022. Ce a însemnat pentru dumneavoastră colaborarea cu Scemtovici & Benowitz?

Colaborarea a început în urmă cu doi ani cu o expoziţie în care am avut în principal lucrări de pictură, plus o zonă care s-a constituit într-o instalaţie multimedia, unde am avut contribuție de sunet. Estimez că într-un an aş dori să fac o instalaţie exclusiv multimedia, care va conține elemente spaţiale, sonore, poate chiar şi mişcare scenică, ideea de performance și care să pornească de la Desen, care ajută în organizarea mentală şi în acelaşi timp stimulează manualitatea. Este atât de important să îţi foloseşti mâinile şi să faci ceva creativ cu ele! Am putea descifra această instalație ca pe o operă totală, aşa zisa Gesamtkunstwerk, adică o creaţie în care lucrează mai multe elemente: imagine, lumină, sunet, spaţiu compus şi mişcare scenică.

Care au fost reperele dumneavoastră și cum le-ați găsit? 

Trebuie să ne reamintim că, în anii ’80, nu prea aveai o sursă de inspirație sau o sursă de informare. Profesorul meu, Ion Sălișteanu, putea să circule și ne aducea cărți, discutam despre ele împreună. Era o informare care venea mai mult din bibliotecă. Formația noastră a fost livrescă. Nu am prea avut surse de inspirație, decât așa, prindeam niște ecouri din străinătate. În 1980 tocmai apăruse ca un fenomen artistic în Germania, grupul Junge Wilde, tinerii sălbatici, care porniseră o mișcare de frondă care s-a dezvoltat ulterior foarte serios, la care au participat artiștii: York Wegerhoff, Gerhard Richter, A.R. Penck, Jorg Immendorff, Markus Lupertz etc. Unii erau din fosta Germanie Democrată afirmându-se mai apoi în Germania. A ajuns și la noi ca ecouri. Adevărata activitate de informare și de documentare pentru mine a început în 1990, după Revoluție. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să plec din țară. Pe 14 februarie 1990 eram la München. Nu am vrut să plec din țară definitiv, dar am vrut să văd cum e afară. Eram dornic să vizitez muzeele și expozițiile. O amintire foarte dragă este retrospectiva Joseph Beuys pe care am văzut-o atunci la München. Joseph Beuys a fost unul dintre cei mai importanți artiști ai secolului al XX-lea. Aceasta a fost și un șoc, dar în același timp a deschis o altfel de lume care m-a inspirat. În expoziția mea am constatat că anii 1992-1993 până în 1995 au fost extrem de fertili. M-am întors din acest voiaj care a cuprins și Olanda, Belgia, Franța cu o dorință și un entuziasm extraordinar de a lucra, de a realiza ceva, de a mă afirma. Sigur că această activitate de documentare în muzee a continuat an după an. Am plecat mereu prin Europa, Franța, Spania, Portugalia să văd și să mă impregnez de ceea ce este mai viu, mai colorat, mai actual ca să pot să îmi fac un fel de hrană din care să merg în atelierul propriu și să realizez ceva.

Ați participat în cadrul unor expoziții dedicate centenarului nașterii lui Joseph Beuys. Cum vă raportați dumneavoastră la creația lui Beuys?
Da, am participat la două expoziții, una la Rezidența9 din București și cealaltă la Muzeul Național de Artă din Cluj, ambele remarcabile, inclusiv grupul Optzeciștilor, artiști denumiți astfel, de când Adrian Guță colegul nostru, istoric, critic de artă, a scris celebra lucrare Generația ’80 în artele vizuale. Mai ales la Cluj a fost o ocazie extraordinară să ne prezentăm, acolo am avut lucrări realizate în anii ’80, în dialog cu lucrări contemporane. Adică cum am priceput istoric contactul ăsta prim cu Beuys și în ce măsură s-au păstrat niște ecouri în lucrul nostru, apropo de cât de fertilă este moștenirea lui Beuys. A fost un exemplu pentru noi.

Există preocupări sau metode de lucru și exprimare care v-au rămas constante încă de la începutul afirmării dumneavoastră?

Având o preocupare constantă pentru studiul figurii în mişcare, am făcut destul de firesc trecerea către filmul de animaţie. Chiar îmi amintesc că primul meu film de animaţie din 1983, film de autor, cuprindea o serie de secvenţe filmate cu o figură în mişcare. Am avut ca model o balerină și, pornind de la dialogurile cu ea, am reuşit să concep un scenariu original şi mai apoi să realizez un film. Între timp, în atelier, munca aceasta s-a completat cu studiul pe care îl făceam asupra tehnicii. Am probat diferite materiale, am făcut exerciţii compoziţionale şi am început să fac nişte picturi. Lucrul în atelier a mers în paralel cu cel din studioul de animaţie, astfel am preluat, de la un context la altul, direcţii. Am îmbogăţit şi colo şi colo. Asta a fost constatarea mea după atât timp. În ultimii doi ani am acordat o atenție mai mare picturii. Mi-a plăcut trecerea de la hârtie şi tehnicile sale grafice către un alt material cum este pânza sau lemnul pe care am intervenit cu o serie de procese de materialitate, de textură care au creat o diversitate şi poate o altă direcţie. Dar nu pot să zic că m-am oprit neapărat într-una sau în alta, mi-a plăcut să merg cu ele în paralel.

Există similitudini între procesul de creație a filmului de animație de artă și creația dumneavoastră plastică, între peliculă și lucrul pe pânză sau hârtie? 

Există o legătură, bineînţeles. Secvenţele de animaţie se desfăşoară într-un film urmărind ceea ce se numeşte storyboard, adică o desfăşurare în timp, în funcţie de scenariul pe care îl ai şi de ideile pe care le ai de transmis. Înseamnă că trebuie să ai o coerență în timpul lucrului şi un fir călăuzitor care să ducă până la urmă la un rezultat. Filmul ca tehnică cinematografică are întotdeauna un final. Adică ideea pregnantă sau cea mai importantă este la final. Ai un crescendo în desfăşurarea acţiunii şi practic, până la urmă, trebuie să ai o concluzie pentru ca spectatorul să rămână cu ceva. Particularitatea filmului de animaţie este că e foarte scurt. Eşti nevoit într-un timp limitat, în general, în jur de 5-6 minute să spui tot, să fii limpede şi în acelaşi timp să fii la înălţime, imaginea să fie de calitate, povestea să fie clară. Există nişte constrângeri până la urmă care te conduc. Bineînţeles că, în atelier, firul călăuzitor după care am urmat dezvoltarea mea pe linie grafică are o oarecare legătură şi ce pot să spun este că am mizat foarte mult pe spontaneitate şi pe reacţie, cât se poate de promptă. Practic, un desen de-al meu de atelier, la o dimensiune apreciabilă, încercam să-l realizez într-un timp foarte scurt. De ce? Pentru că în felul ăsta simţeam că pot exprima ceva interesant, propriu şi în acelaşi timp nu oboseam materialul. Un pericol foarte mare în zona grafică este să lucrezi prea mult, adică să insişti prea mult pe tehnica respectivă şi atunci materialul oboseşte şi se simte. În expoziţia “Studium” se găsesc desene făcute destul de repede, proaspete, tocmai în ideea de a împărtăşi această bucurie pe care am avut-o încă de mic, de a umbla cu culorile pe hârtie. Foarte importantă pentru mine a fost şi activitatea de profesor. După terminarea facultăţii am profesat într-o şcoală generală, cu copii mici. Am avut printre elevi şi copii care începuseră la 6-7 ani şcoala, ciclul primar, cum se numea atunci. Aceştia erau grozavi, dintr-o dată umpleau pagina, culorile erau proaspete şi eu fugeam de la unul la altul încercând să-i opresc, să nu mai meargă mai departe pentru că le stricau. Mi-a rămas această dorinţă de a fi cât se poate de concis în exprimare. Contează să păstrez prospețimea inițială a gestului care atinge hârtia, intervine asupra ei. Dacă sunt nevoit să revin asupra anumitor zone, le transform în niște noduri energetice, adică practic, liniatura, ductul rezultat din mână pune, suprapune și în același timp încarcă zona respectivă, care sper că poate fi detectat de spectator.

În cea mai recentă expoziție, “Studium” (nume predestinat), aduceți omagiu celor care v-au îndrumat profesional și nu numai…

În expoziție, în afară de lucrările mele, există o secțiune dedicată înaintaşilor  mei, mai precis celor care mi-au fost profesori și câtorva artiști pe care îi consider mentorii mei, o secțiune dedicată celor care au contribuit la formarea mea. Aceasta a început în zona Braşovului, eu de acolo sunt şi practic am beneficiat de îndrumare şi de căldura. Ei vor fi prezenţi, de data aceasta în expoziţie,  pentru ca vreau să le aduc un omagiu. Nu pot să-i menţionez pe toţi, pentru că sunt mulţi, dar îi pomenesc pe doamna Alexandrina Gheție, care mi-a fost profesoară şi m-a ajutat foarte mult în formare și pe unchiul meu Ion Cristodulo, care avea un atelier de pictură în Brașov, unde am făcut primele mele studii. Îmi amintesc de Venus din Milo care mi-a creat probleme. Nu în ultimul rând, dar foarte important, îl amintesc pe profesorul meu de la Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu”, pictorul Ion Sălișteanu care a avut această capacitate de a ne deschide, mie şi colegilor mei, mințile către artă. Cu el am putut să vorbim foarte serios despre semnificaţia artei, ce înseamnă de fapt. Aceasta este o temă, care, dacă eşti artist, trebuie să te preocupe toată viaţa. De ce faci artă?