Foto: Alex Gâlmeanu

Interviul nostru cu Vlad Nancă este prilejuit de participarea sa la Bienala de Arhitectură de la Veneția, unde va reprezenta România cu Human Scale, un proiect expozițional și de cercetare realizat în colaborare cu duo-ul de arhitectură Muromuro Studio și curatoriat de Cosmina Goagea, care aduce în prim-plan diverse forme de inteligență – conceptuală, istorică, tehnologică, artistică și emoțională – întruchipate în desenul de arhitectură ca instrument de gândire și modelare a spațiului. Din 2017, artistul Vlad Nancă a dezvoltat un corpus de lucrări la intersecția dintre sculptură și desen, inspirate de machete de arhitectură. Pornind de la figuri anonime găsite în târguri de vechituri și caiete de schițe din anii ’70–’80, le-a mărit la scară umană, creând sculpturi delicate din tije metalice. Acest gest de „eliberare” a figurilor de pe pagină revine în întreaga expoziție Human Scale ca o reactivare simbolică a prezenței umane în arhitectură. Proiectul reia arhitectura românească a secolului XX prin desene originale care dezvăluie nu doar idei spațiale, ci și modul în care au fost imaginați oamenii și viața publică. Prin examinarea figurilor umane din aceste desene, obținem perspective noi asupra modului în care clădirile existente ar putea fi adaptate pentru secolul XXI.

Cum a apărut ideea colaborării cu Muromuro Studio?

Încep prin a spune că îmi doream de mult să particip la Bienala de la Veneția. De altfel, am și aplicat cu un proiect pentru Pavilionul României la Bienala de Artă în urmă cu aproape 20 de ani. Între timp, parcursul meu artistic a fost iremediabil influențat de pasiunea mea pentru arhitectură. Aceeași pasiune m-a adus și în cercuri sociale comune cu cele ale Ioanei Chifu și Onar Stănescu. Am descoperit, în ultimii ani, că nu avem doar prieteni în comun, ci împărtășim și sensibilități similare atunci când vine vorba de arhitectură sau design interior. După o primă colaborare – când m-au găzduit cu o expozitie la Grotto, atelierul lor galerie, la sfârșitul lui 2023 și începutul lui 2024 – ideea de a realiza un proiect împreună pentru Bienală a venit în mod firesc. Îi admir și îi respect nu doar ca oameni, ci și din punct de vedere profesional, iar pentru mine este un privilegiu să pot colabora cu ei la acest proiect.

Grotto, București, Ianuarie 2024

Figura umană – în special conturul său exterior – apare ca un element recurent în lucrările tale. În ce mod ți-a influențat interesul pentru arhitectură felul în care reprezinți forma umană?

Omul apare în lucrările mele în mod repetat, sub multiple forme și ipostaze: fie ca detalii de mâini care țin sau ating obiecte, în compoziții de mozaic, fie prin siluete arhitecturale. Două elemente conexe domeniului arhitecturii mă influențează în mod special. Unul este cel al artelor decorative și, în special, mozaicul monumental integrat în spațiul construit — ceva ce întregește un proiect de arhitectură. Celălalt este desenul arhitectural, elementul care precede construcția. Dar, în ambele cazuri, mă interesează modul în care corpul uman este reprezentat. Aceste două direcții se regăsesc cel mai clar în lucrarea Looking Back to Look Forward, realizată la invitația arhitecților Tudor Vlăsceanu și Ciprian Rășoiu pentru proiectul lor de la ING Hubs din București.

Vlad Nancă – Looking Back to Look Forward, 2021, ING Hubs, București

Ce semnificație dobândesc „scale figures” (siluetele umane din desenele de arhitectură) în practica ta artistică și cum contribuie ele la o reinterpretare a funcțiilor arhitecturii?

Lucrările mele cu siluete arhitecturale au apărut cumva întâmplător, după ce am găsit într-un târg de vechituri o colecție de asemenea siluete desenate la scara 1:100. Am extras de acolo câteva personaje pe care le-am mărit apoi, aducându-le la scara umană 1:1. Am făcut asta în mai multe ocazii, alegând personaje care se potriveau cu tema expoziției și care, prin plasticitatea liniei desenului, contribuiau la întărirea unei narațiuni pe care încercam să o construiesc pentru fiecare dintre aceste expoziții.

Acest gest recurent de mărire a personajelor arhitecturale începe, așadar, cu siluete cu autori anonimi. Dar, pe măsură ce trece timpul, interesul meu pentru desenul de arhitectură crește și, implicit, crește și interesul pentru felul în care corpul uman este reprezentat de diferiți arhitecți. Am pornit, deci, de la a construi narațiuni cu siluete ai căror autori sunt anonimi și am ajuns să caut și să încerc să înțeleg felul în care arhitecții se folosesc de aceste personaje pentru a-și întări propria narațiune și viziune, atunci când clădirea propusă de ei capătă prima formă în viața reală — prin desen.

Aceasta este și una dintre principalele noastre teme de lucru în proiectul de documentare a desenului de arhitectură din întreg secolul XX în România, pe care îl realizăm pentru Bienală. Câștigarea concursului de reprezentare a României la Bienala de la Veneția mi-a adus, așadar, oportunitatea de a accesa desene ale unor arhitecți faimoși din România și nu numai. Iar această oportunitate este transmisă mai departe publicului, care va avea acces, pentru prima oară, la un număr impresionant de câteva sute de astfel de lucrări, semnate de peste 50 de arhitecți și arhitecte activi pe întreg parcursul secolului XX.

Vlad Nancă – Families

În ce măsură poate „Human Scale” să provoace un discurs mai larg despre arhitectura contemporană și despre nevoia de reumanizare a spațiului construit?

Prin Human Scale ne propunem să ne uităm la un secol întreg de desen de arhitectură. Ne e greu să tragem concluzii, pentru că procesul nu este pe deplin încheiat. Cele câteva luni de la anunțarea rezultatului concursului de proiecte până la deschiderea Bienalei sunt prea puține pentru a încheia un proiect de documentare de o asemenea anvergură. Am reușit să accesăm mii de lucrări și, pentru asta, le suntem recunoscători celor care dețin colecții de desen de arhitectură și care le-au împărtășit cu noi (Uniunea Arhitecților din România, Ordinul Arhitecților din România, Filiala București, Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” București, Muzeul Național al Țăranului Român, Institutul Național al Patrimoniului și numeroși colecționari particulari).

E cu atât mai dificil să faci o analiză profundă a acestor lucrări, dar am considerat important să ne uităm la ultimul secol de arhitectură desenată de mână — ultimul secol dinaintea tehnologizării profunde în toate domeniile, dar în special în cel al arhitecturii. Desenul de arhitectură este prima manifestare a unui gând sau a unei idei într-o formă fizică. E o discuție lungă despre virtuozitatea desenatorului și despre dacă aceasta se poate transforma într-o virtuozitate a utilizatorului de computer. Este o discuție ce merită avută, dar nu știu dacă acum este momentul.

Ceea ce ne-a interesat pe noi a fost să ne uităm la reprezentarea corpului uman în raport cu clădirile propuse. Am făcut un zoom-in pe corpul uman și, în același timp, într-o altă secțiune a expoziției care conține o colecție de hărți, am făcut un zoom-out prin care ne uităm la Pământ ca la un corp ceresc ce aparține imensității spațiului cosmic.

Puteți să ne indicați câteva exemple de proiecte de ahitectură din România sau din străinătate, care v-au atras atenția în ultima vreme și să ne spuneți prin ce vi se par ele remarcabile?

În România, printre descoperirile recente se numără Casa Tineretului din Drobeta-Turnu Severin, un exemplu remarcabil de arhitectură din anii ’70–’80. Clădirea impresionează printr-o volumetrie bine articulată și echilibrată, care respectă principiile stilului internațional, cu spații ample, luminoase și funcționale, și are un mozaic monumental superb pe fațadă. Este un exemplu reușit nu doar din punct de vedere arhitectural, ci și din perspectiva impactului social pe care îl are și astăzi.

Casa Tineretului Drobeta-Turnu Severin

Casele pentru tineret construite în perioada socialistă au avut un rol esențial în viața copiilor și adolescenților. Acestea funcționau ca centre de activități extrașcolare, oferind acces la ateliere creative, cercuri tehnico-științifice, spectacole, cluburi de lectură sau sport. Erau spații dedicate formării personale, dialogului și petrecerii timpului liber într-un mod activ și creativ, în afara școlii și a familiei. Din păcate, multe dintre aceste locuri au fost abandonate sau transformate în moduri care le-au anulat vocația publică, fiind înlocuite treptat de mall-uri sau alte spații comerciale, în care timpul liber este asociat mai degrabă cu consumul decât cu dezvoltarea personală.

Pierderea acestor centre nu înseamnă doar dispariția unor clădiri valoroase din punct de vedere arhitectural, ci și a unor infrastructuri sociale menite să susțină comunitatea și să contribuie la creșterea sănătoasă a noilor generații. Sper ca aceste locuri (case ale studenților, ale sindicatelor, ale tineretului), construite în mare parte în a doua jumătate a secolului trecut, să primească atenția meritată nu doar pentru valoarea lor arhitecturală, ci și pentru importanța impactului social și cultural pe care îl pot avea.