Propagarta a stat de vorbă cu unul dintre artiștii din noua generație, abia ieșită de pe băncile școlii de arte. L-am întrebat pe Alexandru-Ștefan Răduță despre parcursul său de până acum, despre anii de școală și despre dificultățile pe care le întâmpină ca artist emergent. Am vorbit și despre arta sa, din ce în ce mai prezentă în expoziții, pe care o puteți vedea chiar zilele acestea într-un solo show la Celula de Artă din București. 

Ne-ar plăcea să știm mai multe despre tine. Cum ai ajuns să faci Facultatea de Arte Plastice la UNARTE și apoi să lucrezi cu atâtea medii artistice, de la pictură, la colaj și artă digitală?

Desenam de când eram mic. Mama mea a fost norocoasă să aibă un copil care să nu o deranjeze prea tare. Când voia să stau cuminte îmi dădea un pix și o foaie A4 și nu mă mai mișcam de la locul meu. Cu toate astea, nici eu și nici ai mei nu ne-am gândit că s-ar putea să am înclinații artistice. Personal, nici nu știam că există înclinații artistice sau artă, sau artiști, în sensul în care mă raportez acum la acești termeni. Aveam conceptul obiectelor de cultură, însă nu prea îi acordam importanță. Pentru mine desenatul era o banalitate, o activitate normală de zi cu zi și nimic mai mult. Abia în clasa a VII-a, când a venit o nouă profesoară de desen la școală, care a remarcat interesul meu pentru această activitate, am aflat că există un întreg domeniu clădit în jurul desenului și că există învățământ special pentru a-l aprofunda: că există școli și licee de artă, că există facultăți de artă și că poți urma studii superioare în acest domeniu. Tot de la dumneaei am primit cadou și reviste de artă. Fiecare număr era orientat în explorarea operei unui singur artist. Ajunsesem să am o colecție plină de diverși artiști din istorie și să mă familiarizez cu termenii de „artă”, „artist”, „operă”. A fost o întreagă lume de explorat, care mi s-a arătat abia în acel moment. Evident, curiozitatea mea a fost câștigată și am vrut să urmez un liceul de arte. Prolema era că locuiam în Petroșani, oraș în care nu există licee de artă. Am fost nevoit să mă mut la Craiova. Astfel, am urmat studiile liceale la Craiova, la Liceul de Arte Marin Sorescu. După absolvire m-am lovit de aceeași problemă: Craiova nu avea și universitate de arte, așa că am fost nevoit să mă mut la București, unde am aplicat la Universitatea Națională de Arte. Există o formă de prestigiu în jurul capitalei. A urma studiile la București pare a fi o validare mai mare în orice domeniu, decât dacă ai urma studiile în oricare alt oraș din țară. Dovadă sunt numărul mare de studenți veniți din alte orașe. Este un fel de vis american românesc. Aș minți dacă aș spune că n-a fost și acesta un motiv pentru care am ales să studiez aici.

Despre mediile de expresie pe care le folosesc nu sunt foarte multe de spus. Sunt o persoană curioasă și îmi place să explorez, îmi place să experimentez. E ceva natural pentru mine. Odată ce mă avânt într-o direcție, am tendința să mă adâncesc din ce în ce mai mult acolo, condus de curiozitatea de a descoperi toate posibilitățile direcției respective.

Idol I, 2020, acrilic pe pânză, 150 x 120 cm

Poți să pui un preț pe lună, 2021, colaj

Lupi (anti-puzzle negativ), 2021, colaj, 150 x 200 cm

Cum ai descrie experiența anilor de studiu? Ce crezi că ar putea fi îmbunătățit în mediul universitar pentru viitorii artiști?

Experiența anilor mei de studiu a fost una izolată. În anii de licență nu am avut parte de un îndrumător care să se potrivească intereselor mele. Am vrut să mă las de artă de mai multe ori. Direcția mea artistică a fost fie descurajată, fie trecută cu vederea. În schimb, m-am strecurat, fără acordul nimănui, pe la alte ateliere din facultate. Colegii mei de generație de la alte ateliere mergeau pe o direcție asemănătoare cu ceea ce voiam și eu să fac. Prin urmare, ultimul an de studii mi l-am petrecut jonglând de la un atelier la altul, învățând noi tehnici de la colegii mei. N-am avut vreun profesor care să mă ajute să explorez. Consider că a avea un îndrumător bun este un privilegiu, din păcate unul la care eu nu am avut acces.

Îți întâlnim lucrările în din ce în ce mai multe expoziții, solo sau de grup. Chiar în această perioadă este deschisă expoziția ta, „Ghosts of my Dreams”, la Celula de Artă. Spune-ne puțin despre lucrările care fac parte din ea.

V-aș putea spune despre lucrările din expoziția mea GHOST OF MY DREAMS sau despre oricare alte lucrări ale mele. Procesul meu artistic are două etape: una spontană și una de traducere. În etapa spontană realizez o schiță sau un desen. În etapa de traducere transpun schița într-un mediu de exprimare final. În această ultimă etapă au loc toate procesele de gândire ale spațiului de lucru, ale alegerilor și intențiilor, ale concretizării unui limbaj vizual. În schimb, schița de la care pornește totul este realizată spontan și lipsită de orice formă de intenție, temă, concept, alegere sau orice formă de procesare voită. În urma acestor procese rezultă niște lucrări care pot fi atractive din punct de vedere vizual, dar care sunt lipsite de conținut sau semnificație. Lucrările mele nu sunt nimic, nu reprezintă nimic și nu au nici o intenție. Toate teoriile pe care le-am spus despre lucrările mele, în toate declarațiile de la toate expozițiile, sunt inventate. Am încercat într-adevăr să le găsesc un sens, însă tot ce am reușit a fost doar să mă mint singur cu tot felul de teorii. Senzația ciudată pe care o am este că de fiecare dată după ce termin de realizat o lucrare, lucrarea respectivă îmi devine străină. Ca și când nu eu aș fi făcut-o. Mă simt alienat față de propriile lucrări. Acesta este, mai mult sau mai puțin, și ideea expoziției GHOST OF MY DREAMS. Mă gândesc că poate unele lucruri nici nu au nevoie de o explicație. Ele sunt ceea ce sunt. Singurul lucru pe care îl poate face privitorul este să le ia ca atare.

Pe de altă parte, cred că această lipsă de conținut are de-a face și cu felul în care mă raportez la propria mea persoană. O bună parte a vieții m-am simțit îndepărtat față de mine însumi. Nu știam exact cine sunt, nu aveam un set de valori propriu prin care să mă raportez la lume. Lumea pentru mine se vedea în ceață, iar conținutul meu interior era fie gol, fie parazitat de valorile altora. Cum aș putea exprima ceva în artă dacă eu nu am nimic de exprimat în primă instanță? Poate chiar asta am reușit să exprim: un gol interior, o stare continuă de disociere și depersonalizare. În prezent încep să îmi formez propriul set de valori și să îmi clarific și să redescopăr părți pierdute din mine. Rămâne de văzut dacă arta mea va evolua în același sens și dacă pe viitor lucrările mele vor căpăta un conținut adevărat.

Four Black Walls II, digital, 2600 x 1880 px

Care a fost cea mai mare provocare profesională pe care ai întâlnit-o după ce ai terminat facultatea?

Cred că cea mai mare provocare profesională o trăiesc acum. Este vorba de lipsa de resurse. A devenit mai greu să fac față financiar stilului meu de viață. Încep să rămân fără materiale de lucru. Prin urmare, tot amân punerea în practică a ideilor pe care le-am adunat în ultima vreme. Nu știu când vor ieși la iveală următoarele serii de lucrări și nu știu cât voi mai putea continua în felul ăsta. E o perioadă de schimbare pentru mine. Caut să găsesc soluții, având în vedere faptul că deciziile pe care urmează să le iau ar putea să îmi afecteze parcursul în carieră. În ce formă, rămâne de văzut.

Ce planuri ai pentru restul anului 2022? Unde ne vom putea întâlni cu lucrările tale?

Planurile mele pentru 2022 ar fi să iau o pauză. Cu toate astea, o să mă mai puteți găsi în perioada 12 – 15 mai la Carol 53, unde voi avea un live painting în cadrul Fiți cu-Minți Creative Festival. De asemenea, s-ar putea să mai am prin toamnă încă o expoziție personală, tot la Celula de Artă. Doar că, de data aceasta, s-ar putea să fie în colaborare cu galeria Kulterra. Nu e încă nimic sigur în acest moment.

Sincer să fiu, nici n-aș mai vrea să expun acum. Am avut o viață destul de agitată: plină de mutări, de evenimente, de expoziții. Vreau să am resursele necesare cât să trăiesc decent și să fiu lăsat doar să creez.

Portret, 2021, colaj, 48,9 x 62,9 cm

Mormânt, 2021, xilografie