Elena Copuzeanu este o artistă română multidisciplinară, a cărei practică artistică se împletește organic cu viața sa cotidiană. Născută la mare, cu rădăcini slave și formată în pictură la București, Elena explorează de-a lungul carierei sale granițele dintre artă, ritual, intuiție și gest corporal. Traversând domenii precum performance-ul, coregrafia, ceramica, designul vestimentar și pictura murală, ea se dedică unui tip de expresie viscerală, profund ancorată în atingere, senzație și luptă – fie ea cu materia, cu trauma, fie cu realitatea imediată.

Spui că vrei să devii formele pe care le practici – dansul, pictura, dresajul canin. Unde se termină omul și începe arta?

Importantă a fost mereu, interacțiunea  imediată, nefalsificată cu ceea ce „modelez” fie că e vorba de un obiect ceramic sau vestimentar, fie că e vorba de o suită de evenimente kinestezice, fie că este vorba de spațiu scenic, timpul în care se desfășoară un performance sau de pictură și desen. Folosesc nu întâmplător termenul de modelare pentru că performance-ul, desenul/pictura, ceramica sau vestimentația sunt pentru mine, înainte de orice, materie, pe care o  modelez și căreia îi voi da forma dorită.

Ceramică 2024

Materia este ceea ce mă stârnește și motivează în ultimă instanță și faptul incredibil de excitant și satisfăcător că o pot atinge, modifica, adapta și reinventa. Că o pot scormoni, că o pot investiga și, în cazurile fericite, o pot înțelege. Că mă pot scufunda în ea. Nu atât conceptul  filozofic de materie ca bază a tot ceea ce există mă interesează ci, mai degrabă, corpul și substanța proprie obiectelor și fenomenelor, substanța a tot ce există în afară și/sau înăuntrul nostru, substanța care palpită, zvâcnește, murdărește, lasă urme, colorează, miroase, are gust și densitate, dar mai ales se lasă modelată. Materie primă, animală, vegetală, minerală ori imaterială.

Self no. 10 – Performance – CNDB Bucuresti – 2017

Probabil că în orice tip de materie eu văd un material de lucru sau de joacă (așa cum se raportează pisicile) și fie că aparține corpului omenesc, desenului, ceramicii, eu văd structuri, patternuri, texturi, contraste, volumetrii și cel mai important: văd mișcarea. Din această modelare permanentă a materiei apare o relație. Pe care o pot considera baza lucrărilor mele. Și ca în orice relație care se respectă (și aici ne amuzăm puțin) probabil că, îmi doresc fuziunea. Dorința de a mă identifica cumva cu materia mea de lucru, se va amplifica perpetuu. Mă las deci modificată la rândul meu de ceea ce modelez.

În ceea ce privește dresajul canin, dorința de a-l „practica”  a venit pe fondul implicării cu sacrificii de-a lungul timpului, în salvarea animalelor (și nu mă refer doar la câini) practică voluntară în cabinete veterinare, chiar participarea activă la operații, sau voluntariat la adăposturile de câini. Dresajul canin (o  profesie care presupune  legi, reguli, informație, știință) pentru mine, însemnă o experiență care reclamă maximă luciditate, discernământ, profesionalism. În ultimă instanță ce m-a intersat a fost, comunicarea cu câinele meu, comunicarea cât mai eficientă, iubitoare, lipsită de orice violență (atât de specifică oamenilor din păcate). Plus, este fascinantă dorința unui câine de a fi util comunității, iar ceea ce am învățat alături de colegi profesioniști ai unui club dedicat câinilor utilitari, respectiv Căutare și Salvare, este că, orice câine indiferent că este de rasă sau nu, poate să învețe și poate să facă o echipă pe care te poți baza la nevoie, împreună cu stăpânul, coordonatorul și prietenul său. Legătura pe care aș putea să o fac între aceste ” practici de reciprocă modelare ” este ceva care sună extrem de banal:  „a înțelege și a face cât mai bine”. Că acest concept de „bine” îl pot pune în legătură cu etica, ori diverse preferințe estetice, ori diferite alte valori și domenii asta este altă discuție. Și ca să revin la întrebarea ”unde se termină omul și începe arta?” singurul răspuns care mi se pare just este acela  că ”omul se termină” undeva pe plaja de la Trei Papuci, în copilul de 5 ani care stă pe malul mării, nu-i pasă că soarele i-a ars umerii și că a doua zi va avea dureri, usturimi și bășici, nu-i păsa că valurile îi umpleau chiloții cu nisip, ba dimpotrivă toate aceste senzații: umezeală, nisip, căldură, vuietul valurilor îl ajută,  căci el stă aplecat cu toată seriozitatea asupra castelului de nisip pe care îl construiește cu meticulozitate, prin fiecare picătură de apă sărată și boabe de nisip care se preling pe degete, construind mulțime de minarete.

Dog, drawing and artist

Te-ai considerat vreodată un canal pentru ceva ce nu e al tău, ci doar trece prin tine?

Nu sunt sigură că înțeleg întrebarea. Te referi la inspirație, la acea inspirație care vine pe căi inefabil-naturale? La creativitate? La stările de grație? La inteligența fluidă? La introspecție și auto-analiză? Ce pot să spun este că, atunci când sunt absorbită de vreun desen sau moment performativ, intru în bine cunoscuta stare de flow ori entuziasm, euforie,  dar nu pot spune că este totuși o transă sau delir gen ” furor poeticus ” în care gândurile zeilor înșiși îmi influențează lucrul. Ori vreo muză. Știu și despre teoria conform căreia inspirația reprezintă un dar de la Dumnezeu. Tentantă perspectivă, pe care o întâlnim în arta sacră la cei care practică pictura canonică, pictura de icoane sau frescă, arta religioasă creștină. Și care este mai mult decât o formă de manifestare estetică. Este Insuflare. În care procesul insiprației este supravegheat plenar de Duhul Sfânt. Este revelație. Iar originea mesajului nu constă în propria sclipire a celui care a executat lucrarea. Stilul bizantin, fondul auriu, perspectiva inversă, hieratismul, drapajele, simbolismul culorilor, tipologiile iconografice, dimensiunea teologică, dimensiunea liturgică, spirituală…toate acestea sunt greu de suportat de un artist prins în tot soiul de euforii narcisiste ori strategii și lupte pentru supraviețuire, carieră, vizibilitate, succes, statut etc.

Proiect mural – 2014

Proiectele sacre sunt pictate în secret, austeritate, renunțare la demersuri mundane, la autosuficiență. Și ca să mă întorc la întrebarea ta pot spune că, perioada în care am pictat icoane – o chestiune pe care am ținut-o mai degrabă ascunsă – a fost o perioadă plină de provocări și forțări a zonelor mele de confort. A fost o perioadă care mi-a amprentat definitiv stilul și abordarea. Dar nu m-am considerat niciodată drept un conduct sau receptacul sau vas de comunicație. Presupun însă că uneori, putem fi canale de scurgere pentru imagini arhetipale, patternuri, umbre, impulsuri, pulsiuni, biasuri. Presupun că suntem și produsul timpului în care ne manifestăm. Și că există un soi de influență nevăzută care mă poate deturna, de la ce îmi este orecum propriu și pe care îl pot considera al meu.

Cum gestionezi momentul de după un performance intens, când rămâne doar tăcerea?

Când rămâne doar tăcerea de fapt? Mi-ar fi plăcut să studiez tăcerea asumat, sau liniștea, care desigur nu este același lucru. Tăcerea, liniștea, pauza, au consituit pentru mine materiale de lucru. Elemente introduse în performance-uri. În tăcere și liniște deplină pictez/desenez/caligrafiez. Dansez. Folosesc silent dance sau real time composition ori authentic movement (fără niciun fond sonor)  ca meditație și accesare a unor idei la care altfel nu aș fi avut acces. Tăcerea contribuie la o anumită acuitate prețioasă  pentru procesele mele cognitive. Și pentru echilibrul interior. Tăcerea are un material foarte ofertant și e posibil să mă gândesc la un proiect doar despre tăcere. Iubesc tăcerea. In genere am resimțit-o chiar în momentele de maximă intensitate, din timpul unui performance. Intensitate care vine la pachet cu un maxim consum de energie fizică, psihică. Deci tăcerea după un eveniment este reconfortantă. Moment de re-echilibrare. Nu e chiar imediat un moment de evaluare și auto-feedback. Poate fi de golire, detașare, ceva comun tuturor care au finalizat un proiect, o etapă. Valențele tăcerii sunt multe și pentru că sunt sigură că face parte din trăsăturile mele de personalitate – dacă mă pot exprima astfel – uneori este chiar mai importantă decât evenimentul artistic în sine, fie că e conținută de acesta sau, îi premerge ori succede.

Butterfly effect -performance – 2017 – WASP București

Ce nu ai spus niciodată într-un interviu, dar ai vrea să fie auzit acum?

Îmi plac interviurile, dialogurile ghidate, întrebările care te scurtcircuitează, întrebările acelea punct ochit – punct lovit…Și pentru că m-ai provocat, uite o să pun o listă random cu ne-spusurile mele de până acum:

– Tipul acela care m-a bătut în tramvai, doar pentru că nu i-a plăcut lui că sunt rasă în cap, care s-a și prezentat apoi ca purtând numele de Mandela. Deși m-am simțit super umilită, nu am plâns. Proiectul care a ieșit de aici a constat în 300 de afișe, care anunțau un eveniment inexistent, dar cu dată, locație și formație, susținut de tot soiul de personaje care ar fi putut să aibă fix reacția celui care m-a bătut seara aceea în tramvai.

– Cea mai lungă relație, a fost cea cu un tip atât de well known în domeniul artei încât probabil ar merita să trec chestia asta în CV, ha ha.

– Lucrări de pictură și desen, pur și simplu aruncate la gunoi, pentru că le consideram un balast, chiar dacă știam că ele sunt o reușită.

– Chipuri filmate: poate în jur de 200 de chipuri de bucureșteni filmate cu consimțământul lor. Aproape 20 de secunde ei priveau de aproape în camera de filmat, timp în care se întâmplau cele mai faine conexiuni, emoții, bucurie, înduioșare, anxietate, tristete, veselie. Rar am mai simțit atâta recunoștință în timpul unui proiect. Dar și umilire când mă refuzau crezând că vreau să le vând vreun produs.

– Eforturi supraomenești pentru a pregăti și transporta recuzita unor performance-uri: kilograme de pufarine, marshmallows, zeci sau sute de baloane de umflat, body paintings, 400 metri pătrați de plastic transparent, sub care se desfășura recuzita unei sufragerii, care apoi se transformă într-un peisaj, care la rândul lui la final se transformă într-o imensă grămăjoară de lucruri inutile, un mic haos, ca după un naufragiu.

Neted – performance – WASP Bucuresti – 2017

Ai urcat pe scenă după ce ai fost agresată. Ai transformat durerea în acțiune. Ce altceva ai mai transformat în artă fără ca publicul să știe?

Păi publicul va afla sau nu, din ce material este performance-ul, în funcție de cât de relevantă voi considera că este această informație. De fiecare dată când am lucrat cu evenimentul personal, publicul a fost anunțat de la început. De obicei, chiar dacă stabilesc o structură de la care nu mă abat, voi aduce mostre/eșantioane (ca în biologie când aduci mostre de țesut ca să le studiezi) astfel și eu cel mai posibil, voi  aduce mostre din viața reală, din întâmplări petrecute chiar în ziua performance-lui. Așa că materialul de lucru, adus în fața publicului, poate fi atipic, surprinzător: confesiuni înregistrate, file de jurnal al meu sau al altora, obiecte, persoane, toate acestea cu acceptul lor, evident. Ceea ce mă interesa era imediatețea, acestor „lucruri”, urgența, aroganța cu care apăreau în viața mea sau a lor, deci felul organic în care evenimentele se impun și metamorfozează continuu. Îmi atrage atenția orice material sub semnul imediatului, ceea ce apare fără să aibă vreun intermediar, care se produce direct, frust și fără echivoc. Din acest motiv, mă simt foarte aproape de ceea ce știm că este un happening, care implică spontaneitate, accidental, dimensiuni ale banalității, punerea în discuție a delimitării dintre public și artist, materiale derizorii, spații voit neculturale, etc. Dar nu pot spune că acest material, l-am transformat în Artă ci în mesaj/mesaje. În semnale de alarmă. În idei și alternative, în perspective neaștepate. Cred că am vrut să împrumut din energia impactului unui eveniment neașteptat. Mă interesează mai mult ideea de laborator la care publicul este participant activ. O operație fără prea multă anestezie, la care participa publicul, cum se obișnuia să se facă pe la 1890, când intervenții chirurgicale se făceau în teatre publice cu sute de locuri, unde spectatorii asistau la triumfuri sau tragedii. Chirurgia timpurie ca spectacol, sau disecția ca divertisment (este un articol fain de Rebecca Rego Barry).

Performance Meeting – XII public interactions 2015

Îți amintești vreo clipă în care ai vrut să renunți la artă? Ce te-a oprit?

O să rămân agățată de acest concept al modelării, deci pot spune că atunci când mă raportez la grafie, mișcare, lumină ca la un material maleabil și ductil, nu îmi propun să fac Artă. Ok, am background în Arte Vizuale, am formări în Arte Performative dar mobilul intern, acel motiv conștient sau nu, care te determină să acționezi într-un sens, să ai anumite scopuri, este cel care cumva îmi guvernează acțiunile. Este foarte prezentă dimensiunea terapeutică a propriei activități: dansez pe stradă sau prin natură. Simt nevoia aproape organică să pictez sau să interacționez cu vreun material, sunt curioasă cum se simte, ce limite îmi provoacă și ce va rezulta. Deci putem oare vorbi de ideea de renunțare? Când vrei să renunți la ceva? Am vrut să renunț la fumat și am reușit. Am vrut să renunț la o prietenie toxică și am reușit. Am vrut să renunț la un obicei cu care nu sunt de acord și…n-am reușit. Am vrut să schimb rutine și obiceiuri de auto-sabotare și am reușit. Dar, a fi un artist interdisciplinar nu este nici toxic, nici umilitor, nici auto-limitativ. Dimpotrivă. Deci nu este ceva care să poată intra sub incidența renunțării. Uneori am avut perioade în care am renunțat la Arta celorlalți. Asta da. Sau am renunțat să vreau să contactez galerii, să doresc să mă afirm, să socializez, etc. etc

Vestimentar genuin – 2023 Model Andra Achim

Cum este viața de artist în străinătate? Cât de diferită este de viața unui artist în România?

Nu pot generaliza. Pot vorbi doar din experiența pe care am avut-o cu anumite galerii, artiști, curatori. O experienta cu limite inerente. Cu siguranță sunt mult mai multe aspecte decât cele la care am avut eu acces, în Elveția sau Belgia…și acum în US.  Cu siguranță este evidentă diferența – încă – de nivel de trai, fonduri, facilități. Dar și la nivel de organizare, asumare,  responsabilitate și comunicare în comunitate. Poate nu si la nivel de conștiinciozitate 😊

Pregătești vreun proiect?

Da. Pregătesc o expoziție de fashion și obiecte ceramice pictate, plus un performance despre Tăcere 😊  ))) la o galerie din Boston.

Omul impotriva vietii – Performance – Bucuresti, 2015