„În perspectiva tradițională a filosofiei, dimensiunea tehnică a omului, ca formă de cunoaștere practică, a fost despărțită și împotrivită dimensiunii înțelegerii teoretice, stabilindu-se o divergență de fond între manualitate și rațiune. În sens invers, perspectiva contemporană propune o viziune asupra lumii în care actualitatea e descrisă prin termeni precum antropocen și postumanism, în care manualitatea și rațiunea au apus, fiind înlocuite de noile ființe tehnologice, non-umane.

Expoziția „Artefacte noi” propune o reflectare asupra unei posibilități mai puțin comentate, în care orizontul uman este condiționat de fenomenul tehnic și tehnologic, în direcția ideilor lui Bernard Stiegler. Cheia acestui exercițiu condus de cei patru artiști este readucerea în prim plan și regândirea ideii de tehne, punând lucrurile într-o perspectivă în care atât manualitatea, cât și cunoașterea sunt, pe de-o parte, interdependente și, pe de alta, permanente în evoluția umanității. Ideea de artefact și urma omului în lume se pot confunda, în acest sens, cu urma tehnicității și tehnologizării antroposului.

Tehne, un termen cu rădăcini în filozofia Greciei Antice, se referă la conceptul de abilitate, meșteșug sau artă. Mai mult decât simpla execuție tehnică a unei sarcini, tehne întruchipează cunoașterea și principiile care stau la baza actului de creație. Termenul este adesea asociat cu practicile de artizanat și măiestrie artistică, precum și cu aplicarea cunoașterii pentru a obține rezultate specifice și tangibile. Filosofi precum Platon și Aristotel au folosit termenul pentru a distinge între cunoașterea practică și înțelegerea teoretică, subliniind importanța sa în modelarea creativității umane și a rezolvării problemelor.

În dialogurile lui Platon, tehne este prezentată ca o formă structurată de cunoaștere, punând accent nu doar pe abilitatea de a produce ceva, ci și pe înțelegerea motivului și modului în care este realizat un lucru. Pentru Platon, tehne implică gândire rațională și intenționalitate. De cealaltă parte, Aristotel a extins această idee, descriind tehne ca o combinație de virtuți intelectuale și practice. Pentru Aristotel, tehne era distinctă de episteme (cunoașterea științifică) și phronesis (înțelepciunea practică), reprezentând un mod unic de cunoaștere axat pe a face și a crea.

În modernitate, tehne își găsește relevanța în discuțiile despre tehnologie, inginerie și design, reflectând interacțiunea dintre inovație și stăpânirea uneltelor, tehnicilor și sistemelor. Spre deosebire de abilitățile mecanice sau producția automatizată, tehne valorifică intuiția creativă și gândirea deliberată implicate în crearea unui lucru semnificativ. De exemplu, atât un dezvoltator de software care aplică logica algoritmică, cât și un artist care îmbină culorile pe o pânză reprezintă manifestări ale tehne-ului în acțiune.

În cele din urmă, tehne face legătura între teorie și practică, amintindu-ne de impulsul profund uman de a crea cu un scop. Este un concept atemporal care subliniază importanța cunoașterii bazate pe măiestrie în modelarea lumii și reflectă legătura profundă dintre intelect și artizanat. Într-o epocă a avansurilor tehnologice rapide, esența tehne rămâne la fel de semnificativă ca întotdeauna.” Silviu Pădurariu

Expoziția „Artefacte noi” cuprinde lucrările a patru artiști care operează cu fenomenele tehnicității în sensul larg al cuvântului, un fenomen ce înglobează cunoștințe tehnice, manualitate, cunoaștere și inovație.

Beniamin Popescu (n. 1989) readuce desenul în prim plan prin realizarea unor amprente la sol care memorează forma siturilor arheologice. Urmele a ceea ce ar fi putut fi locuit cândva determină o suprafață stratificată și tactilă, în care sunt încapsulate multiple momente reprezentative pentru procesul depreciativ, păstrându-și o dimensiune estetică posterioară. Texturile și formele reliefate devin semne ale degradării naturale, simboluri pentru memoria așezămintelor după ce destinația practică a acestora s-a încheiat. Amprenta siturilor sub forma unui obiect parietal determină un dialog între trecut și prezent, un contact între fragilitate și permanență, ca un simptom al contemporaneității.

Lucrările Florinei Drăguș (n. 1991) „Uplifting Claw” și „Inner Trophies” pot fi înțelese ca indexuri ale unor viețuitoare, pe cât de concrete, pe atât de imaginare, care amintesc de gheare, coarne, vertebre. În procesul lor evolutiv sunt cuprinse straturi regeneratoare și reînnoitoare ce formează epiderma protectoare a acestora. Ca niște trofee lăuntrice, între dimensiunea animală și antropică, formele lucrărilor traversează urma din preistorie până în contemporaneitate. Lucrările Florinei pornesc de la forme regăsite în natură, de mult pierdute sau care urmează să apară, mizând pe volume și texturi care ar putea locui cu ușurință în posibile biosfere acvatice, terestre sau ficționale.

Intervenția in situ realizată de Radu Pandele (n. 1993), populată de o serie aparent haotică de „icoane” ale propriului discurs ficțional, sumarizează o cosmogonie, creând un sistem de embleme contemporane. Dispuse ca într-o vitrină a unui cabinet de curiozități, figurile descriu harta urmelor omului lăsate în natură, citând repere din istoria artei până la societatea de consum și mass-media. Personajele și obiectele lui Pandele sunt dispuse arborescent, pornind de la simboluri edenice, extinzându-se până la inovații de actualitate ale lumii digitale, care amintesc cele mai recente distorsiuni postumaniste.

Instalația work in progress „Te simt și totul e nou” a lui Saint Machine (n. 1979) surprinde tensiunea radicală dintre tehnologie și natură, generând o instalație sensibilă, vie, aducând în joc un exemplu de ființă non-umană. Mecanismul reacționează luminiscent și cromatic la cele mai fine sunete emise în proximitatea acesteia; ca niște pulsuri pneumatice, ființa tehnologică dă semne de viață, comunicând cu viața din jur. Artista apelează adesea la schimbul tehnosensibil dintre privitor și instalații, anulând granița funcțională dintre privitor și artefact, generând un schimb între cei doi.

Expoziția poate fi receptată ca o formă de „panotare a antropocenului”, citând din titlul poemului scris de Ștefan Manasia, în care artefacte vechi și noi sunt aduse împreună și generează dialoguri între mediumurile tradiționale recunoscute în artă, natură și tehnologie. Acestea pot fi încărcate cu semnificație având în vedere atemporalitatea, cartografiind trecutul recent sau un viitor utopic, saturat de intervenții umane și vestigiile postumaniste.

Curatori: Lina Țărmure, Silviu Pădurariu

Credit foto: Arsmonitor